Poate și prin alte comune și orașe, dar la Arad în mod sigur. Pentru cei tineri, cei care nu au avut ghinionul să trăiască acele vremuri, doar atât pentru înțelegerea ideii din titlu: partidul comunist era partidul unic, altfel spus forța conducătoare. Nimic nu se putea întâmpla fără încuviințarea de sus, fără ca secretarul de partid să spună: da, se face. În rest nimic nou, bacșișul era și pe atunci bacșiș, șpaga rezolva cele mai complicate probleme, și chiar dacă nu era DNA sau nu i se spunea astfel, existau și atunci mecanisme să controleze dacă banul ajunge unde trebuie. Dacă nu, ca și acum, ieșea cu scandal, iar cel neatent și neglijent o lua pe coajă. Ca să se știe că poți face multe, dar cu partidul nu te joci. Diferența dintre atunci și acum erau doar banii: atunci un mizilic cu care nu prea aveai ce face, acum cu sacul, să te simți mare și tare.

Îmi veniră toate astea în minte, gândindu-mă la nerealizările din ultimii 20 de ani ai Aradului. Apropoul a fost Piața Catedralei, dar îmi trecură prin fața ochilor dintr-o dată toate promisiunile secretarului general Gheorghe Falcă începând cu cele de acum douăzeci de ani și cele de azi, ultimele. Cu parcările subterane și etajate – da, nu vă mirați, acum zece ani a anunțat că va construi o parcare cu etaj deasupra Pieței Mici (Mihai Viteazul, detalii AICI) – de parcarea din parcul Eminescu poate vă mai amintiți, de cel din Piața Avram Iancu cât de cât, dar sper că știți că și transformarea Pieței Catedralei a fost motivată acum șase-șapte ani cu realizarea unei parcări cu două nivele sub piața transformată (detalii AICI). Să nu uit de stadion (detalii AICI), copiat pe jumătate – lipsește exact jumătatea bună, dar, eh, banii n-au miros – după un stadion englezesc de liga a II-a și care nu are treabă nici cu UTA, nici cu fotbalul, ci pur și simplu cu indicațiile de partid privind unde, cum și cât.

Revenind la Piața Catedralei, acolo treaba e mai oablă, fiindcă inițial, trebuia să devină Piața Marii Uniri. Ați uitat probabil de monumentul Marii Uniri care trebuia înălțat acolo, după ce s-a renunțat la ideea originală cu Piața Podgoria, ca pe urmă, după ce sculptorul a înghițit vreo patru milioane de euro – întrebarea e dacă i-a păstrat pe toți sau a împărțit cu cine trebuia – s-a revenit pe moment în fața Catedralei Noi, pe urmă în Pădurice, eventual în fața Consiliului Județean, ca în cele din urmă să se întrupeze în fața cinematografului Dacia sub forma unei grămezi de fier vechi, detalii AICI).

De altfel, Piața Catedralei, adică Piața Mare, așa pentru arădenii netrecuți pe la cursuri de partid, trebuia să fie un fel de spațiu simbol al victoriei noii ideologii reciclate pe bani mulți: de acolo pornea (pornește?) zona pietonală. Trecea frumos printre zecile de magazinuțe cochete de pe Mețianu, intra în Piața Avram Iancu, se uita un pic la monumentul eroului sovietic eliberator și o lua fain frumos spre Cetate. Chiar ar fi fost frumos să treci pe lângă Teatrul Vechi renovat, să faci un ocol în „Piața Kafka”, să admiri pe urmă clădirea liceului mitic al orașului, luând agale pe pod peste Mureș. Te puteai uita încântat spre cel mai mare ștrand fluvial din Europa, după care intrai în Cetatea renovată, devenită un fel de centru turistic al Aradului.

E frumos, nu-i așa?

Păcat că din astea nu s-a realizat nimic: în piață poți admira unul dintre turnurile date jos ale catedralei vechi, după care poți trece printre moloz și excavatoare ruginite spre Mețianu cel golit de viață și de băncile de mii de euro, ca să ajungi în fața statuii deja menționate, să stai jos pe o bancă, gândindu-te că nu s-a schimbat mare lucru: partidul, chiar dacă se numește PNL și e partidul personal la Arad al lui Gheorghe Falcă, se ghidează după principii vechi, învățate în tinerețe. Diferența dintre ăia și ăștia e că ăștia nu lucrează pe lozinci și nasturi, ci pe bani grei. Documentațiile și lucrările de mântuială sunt făcute de firme de „casă”, banii se împart cum scrie la carte, ei se îmbogățesc iar orașul încet-încet ajunge la sapă de lemn.

Tehnodomus e pur și simplu numele ciubucului, vezi lucrarea cu stadionul, Stacons al șperțului din Piața Mare (detalii AICI), și atunci încă nu am pomenit de Pro Arhitectura, firma soției, cică, și care execută toate studiile și documentațiile de rigoare.

Nu-i de mirare că lumea se miră și dă a lehamite din mână: cum se poate așa ceva, că doară nu mai suntem în comunism, există un DNA sau ăștia la Arad încă nu fac diferența între corupție și ideologia de partid pentru proști?

Cert este că ei sunt bine, mersi, iar orașul așteaptă noua lovitură sub centură. Care poate veni la Podgoria, în locul fostei „Tricoul Roșu” (detalii AICI) – o zonă esențială, centrală și învecinată cu singurul parc mai ca lumea din interiorul orașului, reminiscență a pădurilor seculare, sau în locul fostei Arădeanca / Tehnometalica, de pe Andrei Șaguna – teren viran tot central și care stă în așteptarea hotărârii de partid deja de cinci ani.

Terenuri achiziționate de particulari despre care nu știm mare lucru, terenuri neglijate de o administrație interesată în șperțuri despre care nu știm cât ar trebui.

Și atunci încă nu am vorbit de podul peste Mureș, în fond la asta suntem buni, ia uitați-vă la singura realizare vizibilă a epocii Falcă, podețul acela peste Mureș care duce de niciunde spre nicăieri și neterminat.

Ilustrăm textul cu fotografii făcute ieri în zona Pădurice, fost Tricoul Roșu, lângă Noua Catedrală, care imortalizează zona de bălării în așteptarea de noi hotărâri de partid…