De la zero la 22… Cum mi-am picat proba sportivă după zece ani de sport și nu am intrat la școala de poliție (I)

    de Andreea Daniela B. | 20 December 2020, 7:02 PM | Blogul Special Arad

    1

    Când ești mic lumea te întreabă „ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Mereu am avut răspunsul pregătit. Nu voiam să devin doctor sau avocat pentru că mi se părea că toți vor să facă asta. Am vrut să devin o judoka de renume sau un agent M.A.I. Mă (și) vedeam în uniforma de polițist și credeam că asta îmi e scris să fac, dar… am crescut. Am crescut și am realizat că visele nu devin mereu realitate, așa că am ajuns în plop și, bineînțeles, plopul în aer. Pentru scurtă vreme însă…

    Îmi mai doream să devin ca mama mea, o „doamnă care fumează și conduce mașina” – asta credeam eu pe la patru ani că înseamnă „om mare”… Drept e că mașina am ajuns să o conduc, dar de fumat, nu am fumat niciodată.

    Anii au trecut și am împlinit 22 de ani… A fost prima dată când am simțit că am crescut chiar dacă măsor 1,56 metri. Îmi place să cred că „esențele tari se țin în sticluțe mici”, nu neapărat că m-aș crede vreo esență tare, dar încerc să-mi ridic singură moralul de fiecare dată când mă gândesc că nu m-am mai lungit nici măcar un centimetru de prin clasa a 9-a.

    Așadar, la 22 de ani și un metru jumate` pot spune că nimic din ceea ce credeam eu că o să devin nu am devenit. Optimist, nu?  Și totuși există și o parte bună. Dintotdeauna am știut să mă bucur de eșec pentru că după aceea să sper că vine și câștigul. Am învățat că viața trebuie luată așa cum e, cu bune și cu rele. Ea nu te întreabă ce vrei să te faci când o să fii mare, ea te învață să fii exact ceea ce trebuie, ceea ce e bine pentru tine. Nu înseamnă eșec dacă nu reușești ceea ce ți-ai propus, poate e vorba doar despre soartă, așa a fost să fie, povestea ta nu e aceea pe care ți-o dorești, ci aceea pe care de multe ori o primești pur și simplu, e scrisă undeva pentru tine și tu trebuie să înveți să te bucuri de ea.

    Nu întotdeauna ne dăm seama din prima pentru ce suntem făcuți și asta nu e neapărat rău. Eu am ajuns unde mi-e locul mai repede decât aș fi crezut, dar înainte de asta am fost obligată să mă descurc singură, să fac față eșecurilor, să mă prefac că îmi convine ce se întâmplă într-o lume în care mă simțeam pierdută.

    Îmi amintesc drumul cu trenul făcut de la Cluj până la Arad după ce am picat probele de la școala de poliție. Visul meu, cel real, nu cel de la patru ani, tocmai se dusese pe „apa sâmbetei”. Ziua de 13 ianuarie 2018 a fost cea în care am realizat că nu mai știu ce să fac, pentru asta m-am pregătit, eșecul nu l-am luat în calcul, nu m-am gândit că se poate să merg acasă de tot, în mintea mea planul era simplu: iau probele medicale, iau probele sportive, la scris nu e problemă, merg acasă să îmi fac bagajul și mă mut la Cluj. Surpriza a venit când la proba sportivă mă usturau plămânii de la alergare, aveam furnicături în tot corpul, simțeam cum urmează să cad din picioare la cât de concentrată am fost să scot timpul și la final am auzit „2:35, ai picat”. După zece ani de sport făcut aproape zilnic am reușit „performanța” de a pica la proba sportivă. Ei, dacă ăsta nu-i semn că n-am ce să caut acolo, nu știu ce ar putea să fie! În clipa aia nici nu știam ce să fac, cum să reacționez și credeam că mi-am îngropat visul, că nu sunt bună de nimic, eram copleșită de emoțiile rezultatului negativ și am început chiar să cred că nu merit și nu aș merita niciodată o uniformă. O dramă se derula în mintea mea după prima „palmă” luată.

    Înapoi și de la capăt. Mi-am dat seama că mulți se simt așa pierduți, poate chiar de mai multe ori, poate pe perioade mai lungi, poate din cauza unor lucruri mult mai grave. Eu am luat-o de la capăt, pe un alt drum. Adevărul este că am greșit din nou, am greșit atât de rău încât am ajuns în Portugalia la facultate, cinci luni înconjurată de oameni care abia vorbeau engleză doar pentru că îmi imaginam că o să îmi fie mult mai bine undeva departe de casă. Da, am făcut pe independenta și am fost atât de independentă încât din prima până în ultima zi am numărat aproape fiecare oră rămasă până mă puteam urca în avionul care să mă ducă acasă.

    Soarele a apărut și pe strada mea, după Cluj, după Portugalia… Am învățat pe pielea mea că nu e cazul să exagerăm când ceva nu ne iese cum vrem noi chiar dacă încă nu simt că sunt completă, deci mai urmează, atât eșecuri, cât și bucurii. Sper doar ca de data asta să știu cum să le gestionez înainte să ajung prin cine știe ce țară străină.

    „Să fii mare” nu e ușor, dar e frumos! Când ești mare totul se schimbă, apar responsabilitățile, apar așteptările, presiunea atât din exterior cât și din interior, însă cursul vieții depinde (în mare măsură) de fiecare dintre noi. Dacă nu încerci să îți complici existența e perfect. Bucură-te de tot ce vine la rând chiar dacă nu îți place, măcar vei avea mai multe povești de spus nepoților.

    To be continued… 

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. @Andreea …Să faci ceva în care te simți acasă, este terenul tău de „joacă”, ar trebui să fie dezideratul fiecăruia. Alegi un domeniu în care fără să simți, din plăcere, evoluezi și te perfecționezi zilnic. Nu înceta să înveți, fiindcă în momentul în care crezi că le ști pe toate, de fapt ți sa urcat la cap boala căreia încă nu suntem în stare să-i găsim un vaccin (ca la HIV, Ebola, …), îngâmfarea/fudulia/infatuarea … Când ști că ce ți-ai ales este „mânușa” pe care o căutai? Atunci când curiozitatea de la început, nu te părărsește după prima confirmare că ceea ce faci îți iese bine. Bunica îmi spunea mereu „Fă și nu-i băga în seama pe cei care latră din invidie de pe margine. Fă și nu visa la ce vei câștiga, dar mai ales nu-ți fă planul ca țiganul. Plăcerea trebuie să fie drumul și procesul permanent de învățare/perfecționare.” Și dacă ce faci poți să-l numești și un hobby, atunci cu siguranță, ești pe drumul tău. Vei avea cu siguranță acel zâmbet ce destinde fața și semnalează echilibrul interior. Drum bun!

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    0 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.