Mai sunt doar câteva zile până la ediția cu numărul 10 a Festivalului de film documentar fARAD (22- 26 noiembrie 2023), o ediție care se anunţă spectaculoasă. 15 filme documentare, unele în premieră românească, multe Q&A cu regizorii, o gală a filmului documentar, toate la Cinema Arta, o expoziție de afișe Milton Glaser pe platoul din fața Palatului Administrativ și încă un eveniment special, „Documentarul și literatura: Un salon Insula 42”, sunt cele mai importante propuneri ale ediției aniversare a festivalului arădean.

În spatele tuturor acestor eforturi stă Corina Șuteu, președintele fARAD, omul care a avut curajul să pornească acest festival, aici, la capăt de Românie, alături de echipa care face acum posibil ca acest eveniment să se organizeze an de an – Oana Radu, Mihai Chirilov și Dimitris Kerkinos.

Dacă până acum ați putut citi pe Special Arad despre oferta fARAD – „Om bogat, om sărac”, în interviul pe care Corina Șuteu a avut amabilitatea să ni-l acorde, am ales să vorbim despre Arad și fARAD, despre pesimismul nostru vs. optimismul dânsei legat de viitorul unui festival de film documentar aici, la Arad, despre publicul filmului documentar și despre cum ar trebui să fie taxată cultura, despre încotro merg documentarele și cum ajung unele să fie cunoscute, iar altele îngropate în uitare. Plus o lecție despre trecut și prezent în documentarul românesc.

(Afişul ediţiei aniversare fARAD – „Om bogat, om sărac”)

– I ❤ fARAD, dar încep prin a fi foarte sinceră cu dvs.: personal mi se părea că pariul dvs. făcut cu Aradul şi fARAD-ul e pierdut, că aţi făcut totuşi o alegere greşită decizând să puneţi pe picioare şi încercând să creşteţi acest festival aici, la capăt de ţară, într-un oraş care promitea poate cândva, dar care s-a lăsat pe tânjală, că aţi înţeles asta cândva, pe parcursul celor nouă ediţii scurse. Că nu mai aveam de aşteptat decât înmormântarea sa, în tăcere. Dar pare acum că vreţi cu tot dinadinsul să mă contraziceţi, spre bucuria mea, la fel de sinceră. Mi se pare că faceţi din această ediţie a festivalului de film documentar cea mai spectaculoasă dintre ediţii, cu voci şi nume grele, cu propuneri noi, cu forme de artă care se îmbină tot mai bine aici, la margine de țară. Cum să privim, totuși, cea de a zecea ediţie fARAD? Ca pe o ediţie aniversară? Ca un punct de cotitură pentru acest festival?

Corina Șuteu: E interesant și, pentru mine, neașteptat, felul în care dumneavoastră vedeți lucrurile. Înțeleg cauzele unei asemenea perspective, dar nu mă aliniez cu ea. În primul rând, acest „lăsat pe tânjală” a unui oraș nu e ceva care se întâmplă de la sine. În realitate, orice loc în care nu este o viață culturală extrem de activă, care să antreneze toate straturile de interes ale locuitorilor, pare adormit. Dar asta este și responsabilitatea comunităților care îl locuiesc. Apoi, un festival ca fARAD – de film documentar – în lipsa unor cinematografe de artă, a unei culturi antrenate a mersului la cinema, nu se poate dezvolta sclipitor dintr-odată.

Au fost și doi ani de pandemie la mijloc și unul de revenire la normal. Pariul nostru acesta a fost încă de la început. Să dezvoltăm încet și durabil un eveniment cultural cu sens. Ediția a 10-a confirmă că putem să o facem și că orașul Arad este azi mai pregătit decât era acum 10 ani pentru a se interesa de documentar și de filmul de artă în general.

Festivaluri ca TIFF sau One World au crescut în 20 de ani, ca să nu vorbim despre Astra, care a avut în 2023 cea de a 30-e ediție. fARAD a evoluat în acești ani de la crearea sa, chiar dacă nu a fost vizibil, poate, pentru toată lumea. Ceea ce crește organic evoluează încet, doar că, din păcate, prin comparație cu agitația evenimențială de azi, aflată într-o continuă lansare de artificii – unele care fac, oricum, doar zgomot – fARAD pare un extraterestru. Nici o clipă nu ne-am gândit noi, organizatorii, la înmormântarea sa în tăcere. Pandemia a fost un moment foarte complicat – cinema Arta era centru de vaccinare – dar nu am renunțat nici atunci.

Iar ediția a 10-a e o aniversare a tuturor ideilor și eforturilor și o expansiune prin includerea unor parteneri din Timișoara pe care îi admirăm mult (Typopassage TM și La Două Bufnițe) și prin organizarea galei I Love DOC.

– Chiar şi aşa în forţă, cum aţi decis că va fi anul acesta fARAD-ul, publicul va fi probabil tot uşor de numărat. Ce şansă credeţi că au festivalurile de film documentar, nu cele mari, într-o lume a cinematografiei în care legea o fac eroii de benzi desenate. O lume în care până şi reprezentanţii de la vârful cinematografiei româneşti afirmă, aşa cum e cazul directorului CNC, Anca Mitran, că documentarele nu prea au ce căuta în sala de cinema? Cine le va mai finanţa, cine le va mai frecventa?

Corina Șuteu: Documentarul este pe o pantă de creștere, e foarte „la modă”, eu asta văd, atât în România, cât și în străinătate. Iar festivalurile au fiecare șansa pe care, cum scriam mai sus, și-o construiesc singure. În cazul nostru cred că, dacă parteneriatul cu Centrul Municipal Arad și diverșii noștri sponsori va rămâne în continuare la fel de bun, dacă vom putea vinde bilete la un moment dat, dacă ediția de anul acesta își îndeplinește rostul, publicul va fi tot mai numeros. Uitați-vă ce se petrece la Timișoara, după deschiderea sălilor de cinema – ele sunt pline!

Sigur că, dacă apar la Arad încă două festivaluri de film documentar, putem să vedem cum vom face, dar experiența pe care noi o propunem e simplă și poate că este, tocmai de aceea, atractivă. Publicul vine și vede filme la care altfel nu ar avea acces – nici măcar prin platformele de streaming – filme selectate cu atenție în jurul unei teme care ni se pare a fi cea mai actuală într-un anumit an. E ca o invitație la cină cu temă. Dacă ți-a plăcut să guști din ce s-a preparat și să conversezi cu oamenii care te-au invitat, repeți experiența. Dacă nu, nu! Ne străduim să facem totul cât mai gustos, adică mai seducător. Și fără exces.

– De fiecare dată când vine vorba de evenimente artistice organizate din bani publici cu intrare gratuită, mai multe voci din Arad insistă pe faptul că tocmai această gratuitate omoară cultura, pentru că nu o valorizează. V-am auzit şi pe dvs., de curând, precizând că ați dori să puneţi totuşi bilet de intrare la fARAD, așa cum e normal pentru orice festival, chiar dacă acesta ar fi modic. Într-una dintre ediții s-a întâmplat, parcă, chiar așa. Eu mă gândesc cu teamă însă la acel moment, pentru că, indiferent de cât de frumoasă e comunitatea de documentariști care s-a creat în jurul fARAD, e posibil ca aceasta să rămână fără spectatori, dacă demersuri de acest tip nu continuă și dincolo de festival. Care e cea mai mare frică a dvs. legată de festival, oferta lui, taxarea lui?

Corina Șuteu: Chiar nu cred că ceea ce aduce spectatorii în sală este gratuitatea. Pe de altă parte nu cred că accesul gratuit la cultură omoară cultura, sunt câteva nuanțe de explicat aici. Suntem pe calea de a înțelege (sau ar trebui să fim pe acea cale) ca societate ieșită din comunism și încă, din păcate, tributară lui în mentalitate, că atunci când principiile sistemului economic s-au schimbat, valoarea sacră a unui obiect cultural trebuie să se traducă și în valoare materială. Altfel se creează, irațional, pentru cetățean, o impresie în detrimentul culturii. Dacă totul costă ceva și cultura nu costă, asta înseamnă că ea, cultura, nu are valoare. Un lucru nu este repetat suficient: costul unui bilet la cinema sau teatru nu amortizează real costul funcționării spațiului și al producției culturale. Așadar tot o formă de gratuitate procentuală este ceea ce avem dacă plătim bilet. Din perspectivă economică secundară însă, faptul că o familie merge la teatru și plătește un bilet ieftin se compensează prin aceea că, în majoritatea cazurilor, acea familie va cumpăra ceva de mâncare la film sau după film, dacă vine din alt oraș, va sta într-un hotel etc. Deci, costul investiției în cultură se amortizează cu supra-măsură, iar o gratuitate absolută a accesului la ea riscă să provoace, de aceea, un dezinteres păgubitor din toate punctele de vedere.

– Încotro se îndreaptă filmul documentar? Am sesizat că există de ceva vreme o tendinţă de a realiza filme hibride – şi documentare, şi ficţiune? Unde aţi încadra cele mai recente documentare făcute în România? Credeţi că acestea ar putea răspunde unei cerinţe, aş spune normale în vremurile pe care le trăim, de filme cu priză la public?

Corina Șuteu: Așa este, documentarul a evoluat către o ficționalizare accentuată, dar și către alte forme de hibridizare, cum le numiți. Mă îndoiesc de faptul că motivul acestei evoluții este nevoia de priză la public. Cred că este pur și simplu o formă de adaptare a genului la evoluția generală a artei cinematografice. În filmul românesc‚ „sfâșierea vălului” artificialității (de multe ori foarte rafinate) a cinematografiei dinainte de căderea comunismului, produsă de filmele lui Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu a condus ireversibil și la o redesenare a funcției și stilisticii documentarului.

Un film cum este „Videogramele unei revoluții” (Ujica / Faroki) este o reconstituire, o lucrare conceptuală simbolică și o poveste. „Crulic” al Ancăi Damian este un documentar animat, cu o doză intensă de simbolistică ficțională în el, iar „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” este o operă de ficțiune, de fapt, fiind în același timp un documentar. La fel, „Țara moartă”, filmul lui Radu Jude.

„Casa cu păpuși” a lui Tudor Platon sau „Swamp City” (Bogdan Pușlenghea, Ovidiu Zimcea) sau „Acasă” a lui Radu Ciorniciuc spun povești reale dintr-o perspectivă extrem de personală, de subiectivă, de auto-reflexivă.

Dacă am privi în oglindă perioada în care Bose-Paștina făcea documentare și perioada în care Alexander Nanau le face, am înțelege că ceea ce numiți „un gen hibrid” există de mult la noi. Un autor ca Laurențiu Damian este un ideal exemplu. Inițial regizor de film de ficțiune, el a evoluat ulterior în autor de documentar și a păstrat în toate filmele sale perspectiva de creator de povești cu tâlc, unul care folosește realitatea doar ca pe o trambulină a unor istorii spirituale și existențiale universale.

Așa încât, „cele mai recente documentare”, cum le numiți, sunt călătorii creative ca oricare altele, în care ficțiunea și realitatea obiectivă se întrepătrund fără bariere – s-ar putea să fie și fatalitatea unui suflet organic duplicitar, ca cel românesc, în care trăim într-o realitate și ne povestim că trăim în cu totul alta…

– Există rareori dezbateri pe canalele media generaliste despre filme româneşti şi, şi mai rar, despre filme documentare româneşti. Doar câteva adună public cum o fac lungmetrajele hollywoodiene. Când se discută de altele este pentru că acestea provoacă, zdruncină sau aduc atingere credințelor noastre intime. Cât de importantă e mediatizarea lor, în condiţiile în care de cele mai multe ori cheia e să provoci? Ce le face pe unele de succes, pe altele le îngroapă în anonimat?

Corina Șuteu: Aici aș avea prea multe de spus, fiindcă asta se leagă de sistemul de producție, distribuție și conservare al industriei noastre cinematografice, de presa culturală, de rețeaua de influență pe care unii artiști sau producători o au și alții nu…

În cazul României, industria de film se sprijină pe o infrastructură instituțională și administrativă profund nefuncțională, așa încât fiecare operează artizanal și cu instrumentele ad-hoc pe care le are la îndemână. Îngroparea în anonimat a unui film, în aceste condiții, nu are legătură cu valoarea sa artistică sau cu tacticile de provocare – oricât de bine gândite ar fi ele. Un film care produce vreun scandal va naște mai multă curiozitate în spectatori, dar asta e un model de mediatizare „de amator”, nu are nimic profesionist și poate să nu aibă real efect.

Cheia nu este să provoci, ci să educi un public în așa fel încât să dorească să vină la cinema și să traverseze o experiență artistică. Precizez: să o traverseze, nu să o consume!

– Revenind la filmele care zdruncină credințe, acesta e cazul documentarului „Arsenie. Viaţa de apoi”. Şi amintesc de acest documentar pentru că a devenit cunoscut şi din cauza Aradului, pentru că aici nu a mai putut fi proiectat în spaţiile deţinute de instituţiile publice. La una dintre ediţiile trecute fARAD, ediţia care mie personal mi-a plăcut cel mai mult, aţi proiectat câteva filme greu de digerat pentru publicul, să-i spunem, sensibil. „Trup. Suflet” așa a și început, în forță, atingându-i pe mulți la coarda sensibilă, căci nouă, în acest oraș, ne e greu să vorbim sincer despre goliciune. Am văzut mulţi oameni ieşind din sală scârbiţi de propunerile, dar mai ales de imaginile alese de regizori. În calitate de președinte al festivalului de film documentar, care e susţinut şi din bani publici, cât de tare vă permiteţi să provocați cu temele alese gusturile, convingerile, credinţele la care ţin cei care finanţează astfel de evenimente (și țin pentru că sunt convinși că la acestea se raportează și marea majoritate a votanților)?

Corina Șuteu: Finanțarea publică a culturii într-o țară democratică presupune posibilitatea de a oferi publicului o varietate de experiențe artistice și de a o face într-un cadru care dă libertate expresiei și dezbaterii.

Eu nu știu cum au stat lucrurile cu filmul lui Alecu Solomon, în detaliu, de fapt. Știu doar că, la Arad, Centrul municipal de cultură și Primăria au fost și sunt, de 10 ani încoace, parteneri care și-au respectat mandatele de facilitatori ideali și responsabili ai unei mari diversități de experiențe cinematografice oferite de fARAD. Am avut întotdeauna cu acești parteneri un dialog sincer și extrem de responsabil față de comunitățile cărora ei li se adresează.

Nu provocarea a fost problema, ci capacitatea de a oferi spațiu de discuție și de mediere despre teme care te pun pe gânduri. Asta trebuie prevăzut și pregătit din timp. Cred că orice votant dorește să înțeleagă despre ce e vorba într-un film, înainte să emită vreo judecată.

Faptul că la un film s-a ieșit din sală e la fel de legitim ca și faptul că majoritatea publicului a rămas în sală pentru a discuta cu realizatorii. Iar autoritatea publică din democrații asta face. Acceptă că nu toată lumea e de acord și oferă oportunitate pentru mediere. Felul în care azi aceste noțiuni elementare au alunecat în radicalism și cenzură e regretabil și periculos, tocmai de aceea avem datoria să respectăm deschiderea pe care o are autoritatea publică, dar și limitările actuale justificabile ale acestei deschideri. Și să căutam împreună soluții. Noi, echipa fARAD, asta am făcut mereu. În cazul Aradului, am avut succes.

Citește și:

Eveniment online în cadrul fARAD10 – „Documentarul și literatura: Un Salon Insula 42” cu Radu Pavel Gheo, Raluca Selejan și Oana Doboși

În premieră la fARAD10: I ♥️ DOC – un clasament al celor mai bune zece documentare românești post-’89

Expoziția de afișe Milton Glaser deschide Festivalul de film documentar fARAD

Programul complet fARAD 10, pe zile. 15 documentare, în premieră la Arad