„Bip, bip, bip… haide, te rog, trebuie să respiri, ai familie acasă, haide că poți”. Am plâns în secția ATI a Spitalului Municipal Arad, dar mi-am ascuns lacrimile ca să-i pot încuraja…

    de Mihai Todoca | 5 aprilie 2021, 12:31 PM | Reportaj | Topic special

    2

    Nu am plecat spre spital cu ideea preconcepută că trebuie să îi văd pe medici, cadrele medicale și spitalul într-un anumit mod. Am plecat de acasă cu gândul să scriu despre ce e în spatele „zidului”, neștiind prea multe cu adevărat. Afară… știam ce e, știu ce e. Este greu, mulți semeni de-ai mei au fost în șomaj sau sunt, afaceri mici sau mari s-au închis, iar unele dintre măsurile luate de guvern oricât de bine ar fi explicate – deși e o mare suferință la acest aspect- tot nu ajung să fie acceptate de toată lumea. În consecință, nici respectate. Ce-i drept, pe unele nu le pricep nici eu pentru că, așa cum spuneam, sunt extrem de prost comunicate. Cu toate acestea, sunt alții care o duc și mai greu. Au ce mânca, au un acoperiș deasupra capului, au un pat, dar nu au ceva ce mulți dintre noi (lucru dovedit deja) nu înțelegem. Nu au aer. Nu au oxigen și gâfâie sub greutatea propriului efort de a respira. Sunt la ATI…

    De aceea am ajuns aici. Să văd și să scriu ca să afle și alții. Nu mi-a fost greu deoarece am beneficiat de sprijinul purtătorului de cuvânt al Spitalului Județean Arad, Simina Roz. Să nu uit: munca unor purtători de cuvânt în perioada pandemiei nu a fost și nu este apreciată la adevărata valoare. Și, nu doar că mi-a înlesnit intrarea, ci mi-a fost și ghid. Am vrut să văd, să constat și să pot spune public ce e „acolo”, acest acolo însemnând secția ATI, unde nu intră decât cei care își lasă viețile în mâinile medicilor și la care aparținătorii se uită de jos, din afara spitalului. Înăuntru estei moartea, afară, speranța și rugăciunea. Iar dacă intri, chiar vezi moartea… Așa că, aceste rânduri sunt și despre „eroii din lini întâi”, cei care mai deunăzi au ajuns să fie catalogați „asasini și criminali”. Cuvinte dure. Glaciale. Neadevărate și nemeritate. Nu spun că nu sunt și „uscături”, însă excepțiile nu confirmă regula.

    Umanitatea în gesturile și gândurile oamenilor este o victimă a pandemiei. Exemplu îl avem cu acel tânăr din Constanța, huiduit de protestatari. Săracul… își plângea tatăl și nimic mai mult. A făcut-o în modul lui, dar pedeapsa aplicată de mulțime a fost prea mare față de ceea ce el striga de la geam. Am văzut comentariile apărute în spațiul public și nu doresc să le mai reproduc. Nu, nu a fost nimic uman acolo.

    Dar, destul cu introducerea. Intrați cu mine în Secția ATI II de la Spitalul Municipal Arad, stați cu mine o secundă pe banca din curtea spitalului, ascultați ce spun pacienții, iar la final trageți dumneavoastră concluziile. Chiar v-aș ruga să intrați în starea aceea de sobrietate pe care am avut-o și eu când o doamnă doctor, care mă privea cu ochii blânzi și vocea ușoară, îmi răspundea la întrebări. Să faceți pașii cu mine, din zona verde în cea galbenă, apoi în cea roșie. Zona unde prea mulți pacienți nu fac nimic altceva decât eforturi supraomenești să respire. Și doar imaginați-vă cum ar fi să fiți în locul lor…

    Am să mor, ajutați-mă! Asta ne spun și ne strâng de mână!”

    Cu doamna doctor Amalia Nicolescu am schimbat o singură vorbă și voi reda, normal, un singur răspuns, având în vedere că restul întrebărilor erau mai mult tehnice: numărul pacienților, când și-a luat concediu ultima dată și altele asemenea, care pe mulți i-ar plictisi.

    Am întrebat-o care este cazul care a marcat-o atât de mult încât i s-a întipărit în minte, cel pe care pe care îl vede atunci când închide ochii.

    Mi-a răspuns că nu există unul, toate sunt unice în felul lor, iar în glasul ei eu am simțit puțină neputință. Neputință că oricât ai face pentru fiecare om, sunt destui care trec la cele veșnice.

    „Am să mor, ajutați-mă! Asta ne spun și ne strâng de mână!”, mi-a spus, iar mie mi s-a zbârlit părul pe spate. Am tăcut. Ce mai poți spune când gândul te duce la cei apropiați și să mulțumești lui Dumnezeu că până acum… ai scăpat de asemenea situații. Prezența doamnei doctor, până și în contextul respectiv, emana căldură, compasiune, umanitate. Este mamă și normal că își dorește întoarcerea la normalitate, dar înainte de toate are o datorie de făcut, pe care și-o asumă și și-o face. Ei, medicii, au jurat cu Hipocrat, noi, ceilalți, cui?… Apoi mi-a povestit de un caz pe care îl veți întâlni mai jos, unul fericit de data aceasta, iar ochii i s-au luminat. S-a bucurat ca un copil că acel om va fi salvat, acel om va merge acasă. M-am bucurat eu de bucuria ei.

    Ulterior discuției, m-am dus să mă echipez. Credeam că nu va dura foarte mult, deși auzisem că necesită timp, dar pentru că sunt și puțin mai sportiv, mă mișc mai bine, mai repede, prind ușor indicațiile, aveam speranțe că nu poate fi atât de greu? Oricum, eu o fac o singură dată…

    Am urcat la etaj, am împărțit „bună ziua” în stânga și-n dreapta, oameni grăbiți și cu ochii înecați în niște foi îmi răspundeau mecanic și am ajuns să mă echipez. Cu de toate: combinezon, mască, botoșei (două perechi diferite), mănuși (două perechi), capolină, vizieră. Pentru medicii și asistentele de la spital, operațiunea durează câteva minute, încă o dovadă că repetiția e mama perfecțiunii. Mie tot câteva minute mi-a luat, însă din categoria „minute bune”. Nu m-am uitat la ceas, dar mi-am dat seama că stângăcia mea nu mă putea ajuta defel la repeziciunea echipării. Pe lângă asta… am cam intrat și atunci când se schimba garda și era o mare agitație.

    Cineva taie cepe la ATI, tot timpul…

    Am terminat cu echipatul (am și vaccinul făcut – prima doză, așa că nu risc nimic…, mă rog, aproape nimic, îmi spun eu în gând, mai mult ca să-mi fac curaj) și încep să simt un disconfort din momentul în care am pus masca pe față. Până am terminat de pus de toate pe mine, răsuflam deja greu. Astfel, cu „fâș-fâș” înainte, m-am îndreptat către zona roșie. „Fâș-fâș” e sunetul pe care îl face mersul în botoșei. Nu am avut foarte mult timp parte de el pentru că, odată ajuns în zona roșie, fundalul sonor peste tot a fost cel al aparatelor de oxigen. Nu a fost unul plăcut, defel. A fost ciudat acel sunet pentru că eu îl simțeam de parcă avea o anumită personalitate. Parcă acele aparate comunicau cumva cu pacienții: bip, bip, bip, haide, haide respiră! Bip, bip, bip, haide, haide că poți! Trebuie să poți, eu dau drumul la oxigen și tu trebuie să poți! Bip, bip, bip…haide, te rog, trebuie să respiri, ai  familie acasă, bip, bip, bip…te rog… Toate paturile ocupate!

    Printre sunetele aparatelor de oxigen, un pacient de acolo dorea să vorbească cu noi. Eu am spus încă de la bun început că nu vreau să fac poze pacienților din respect pentru suferința lor, cei mai mulți oricum nu puteau să respire, darămite să vorbească, iar pe alții nu am dorit să îi obosesc eu cu întrebările.

    Domnul Rivera Marusteri însă a dorit să îmi ofere o mică parte din ceea ce a trăit pe propria piele în ultima săptămână, deși respira greoi încă:

    „De o săptămână sunt aici. Am venit într-o stare gravă, maximă. Aproape am fost mai mult mort decât viu”, ne-a spus de la bun început.

    Ce simptome ați avut?

    „Nu mai puteam respira deloc, m-au pus pe o mască cu oxigen două zile și o noapte. După care am început să-mi revin.”

    Și acum? Cum vă simțiți? Cum sunteți?

    „Mă simt mult mai bine. Am avut un noroc cu personalul medical de excepție… Doamna doctor Amalia Nicolesco, doamna doctor Mariana Lupulescu, doamna doctor Dana Moț, asistentele… Cred că am nimerit cel mai bine aici.  Nici nu a trebuit să le spun nimic. Tot timpul au fost: „Cu ce vă ajutăm, ce vă dăm?” ne-a răspuns din ce în ce mai emoționat, însă lacrimile…au venit și acelea.

    Nu am vrut să îl mai obosesc, i-am mulțumit pentru dialog, i-am urat sănătate cu vocea gâtuită și am plecat din salon.

    În asemenea momente, vă spun că e absolut imposibil să nu te gândești la cei dragi. Nu ai cum. Și dacă ai doar un dram de umanitate în tine, credeți-mă că acel dram explodează în tine și îți ocupă toată ființa și nu te poți gândi decât la familie, la cei pe care îi iubești.

    În alt salon, un domn de la Lipova numai ce ajunsese și purta o mască de oxigen care îi acoperea toată fața.

    Cum suportați masca?, îl întreb.

    „Trebuie, nu avem ce face”, ne-a spus domnul în timp ce aparatele de oxigen bipuiau de zor. La două paturi distanță, un bătrân gâfâie, nu poate respira. Scena mi s-a părut desprinsă dintr-un film, unul din acelea pe care nu le poți privi până la capăt. Am început să simt și eu durerea, parcă nici eu nu mai aveam aer… Am întors capul (sper să fie mai bine acum). Atmosfera e încărcată, mă simt încărcat. Nu neapărat de sentimente negative. De tensiune. Aerul îl tai cu cuțitul și îl poți pune pe calupuri, oamenii din saloane se luptă, zi de zi, oră de oră, minut de minut pentru viața lor. Acum, doar aerul le lipsește deși, precis fiecare dintre ei a lăsat acasă alte și alte nevoi.  Acum, aici, toate acelea par, și chiar sunt, nesemnificative. Mărunțișuri.

    Sunt praf și deznădăjduit…

    Ies din salon și le las pe asistente să își continue treaba. Înțelegerea a fost, de la bun început, să nu stăm mult. În timp ce mă îndepărtez de salon, arunc o privire pe geam. Afară totul pare normal. În spatele meu, oameni care se luptă zi de zi, oră de oră să salveze un bunic, o mamă, un soț, umblă ca furnicile. Combinezoanele – fâș-fâș, aparatele de oxigen – bip-bip… De afară, și aici, înăuntru, pare totul normal…

    Domnul Rivera Marusteri va pleca în curând din spital. El este unul din cei norocoși.

    Gândurile mele sunt vraiște, dar măcar eu plec sănătos. Am două imagini care îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în minte: cea a pacienților care se chinuiau să respire, care se luptau efectiv pentru o „gură de aer”, și cea a cadrelor medicale, în combinezoane, care nu se opreau o secundă (până și din cărat tuburi de oxigen)… Păcat că poza mea nu surprinde tot, inclusiv oboseala lor…

    După toate acestea, o voce interioară strigă la mine să scriu și despre un amănunt care mi-a scăpat când am fost prin spital, fiind probabil prea emoționat de cele văzute.  Deși cunosc unele din probleme „Municipalului”, aș aminti canalizarea care refulează la demisol… într-un spital, în secolul XXI. Însă departe de aceasta, am impresia, nu, nu impresia ci convingerea, că puțini vor înțelege gravitatea situației. Puțini vor reuși să vadă dincolo de imaginea pe care unele canale media au ales să o picteze pentru a o transmite lumii despre medici, asistente, pandemie și tot ceea ce ține de umanitate.

    Dar asta este ceea ce am trăit eu acolo, ceea ce am simțit eu acolo, printre medici și asistente, dar mai ales printre bolnavi. Și indiferent de feedback…, domnul Rivera Marusteri va pleca acasă la cei dragi. Și nu doar el…

    De afară, totul  pare normal înăuntru. Nu se simte durerea, bătălia pentru aer dar mai ales nu se simte cât de încet trece timpul. Eu am simțit că am stat acolo o veșnicie. E ciudat că vă mărturiesc asta, dar, într-un fel, m-am bucurat că am  acceptat acea convenție de a nu sta mult…

    Notă: Am simțit nevoia să fotografiez și am făcut-o după ce am rugat cadrele medicale să mă lase. Nu știu nici acum de ce am avut acest imbold. Au fost mai mult decât îngăduitoare cu mine. În poză nu se poate vedea ceea ce am simțit eu. Trebuie să fii acolo ca să simți energia și bunătatea lor. Am încercat pe cât de mult posibil să nu le încurc, să nu le stau în cale, dar spiritul lor efectiv inunda camera. Una dintre asistente a luat repede un marker să scrie numele unei doctorițe pe combinezon. Era singura care nu și-a mai scris numele, foarte probabil din grabă. Au stat la poză preț de câteva secunde și apoi s-au împrăștiat fiecare prin saloane.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    3 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.