Când ești la Sziget ai frecvent senzația că te afli într-o lume aparte, care funcționează după legile ei, o lume insulară, nu-i așa, scuzați poanta de două surcele chiar la începutul articolului. Nu prea citești știrile, te miri când în lume se întâmplă aceleași grozăvenii ca înainte, te miri și mai tare când afli că ceea ce ție ți s-a părut un relativ pașnic concert Ed Sheeran, a fost prezentat ca, promit că e ultima oară când fac asociația asta, apocalipsa. Se pare că unii s-au speriat totuși în tumultul din fața scenei, și admit că atât de aproape eu nu am mai fost la nici un headliner de ani buni, se pare că pe alții i-a frustrat faptul că zeci de mii de oameni nu au putut ieși concomitent pe bătrânul și uzatul pod K.

Nimeni nu a pățit de fapt nimic, doar s-au panicat puțin, pentru-că pentru cei care nu dau des pe la festivaluri, masa de oameni tasați în fața scenei mari poate părea un coșmar, densitatea estimată e de patru persoane pe metru pătrat, persoane care au frecvent tendința de a se mișca brownian. E o alegere pe care trebuie să o faci – vreau sau nu vreau, merită cetățeanul de pe scenă efortul meu, sau nu. Majoritatea festivalierilor cu vechime trec printr-o experiență limită. Pentru mine e un concert Prodigy, la care de fapt nici nu țineam, dar gașca a ieșit la înaintare, și am ajuns undeva în centrul mulțimii, unde mi-am promis solemn că dacă scap, nu voi mai intra în veci. Repet, sunt convinsă că nu am fost într-un pericol fizic real, pur și simplu am simțit că pentru mine nu (mai) merită, cunosc și amici care intră până în ziua de azi, fără regrete, la orice mosh pit, și se simt extraordinar.

Foto: Iulia Notaros

Ieșirea pe podul K e o altă chestiune la mintea cocoșului – insula e proprietatea primăriei, și în afară de săptămâna Szigetului, e frecventată de maximum câteva sute de oameni pe zi, deci o investiție în recondiționarea podului nu este lucrativă nici pentru autorități, nici pentru organizatorii festivalului. Ceea ce înseamnă că la ieșire, după o zi cu casa închisă, vor fi cozi, suportate mai bine sau mai rău de fanii în diferite stări de oboseală și ebrietate. Chiar dacă e o lume a ei, și insula e supusă legilor fizicii. Până la descoperirea teleportării, vom mai sta din când în când la coadă-iar această lungă prezentare a stării de fapt e gândită puțin și pentru fanii Foo Fighters de marți, altă zi care va avea probabil casa închisă.

Spre ușurarea tuturor, ziua de joi a fost mult mai aerisită, drept urmare ne-am permis să ajungem pe insulă în relativă întârziere, astfel am prins doar foarte puțin din concertul suedezei Tove Styrke, deși ea personal a depus eforturile necesare și a venit îmbrăcată în mireasă. Ceea ce am auzit ne-a plăcut, Styrke face parte din subcategoria suedezilor care scriu melodii memorabile cu ușurința cu care respiră, dar drumurile noastre toate ne duceau spre scena mare, unde urma concertul Franz Ferdinand. Scoțienii au făcut de toate pe Sziget, au fost headlineri, au fost și în tronsonul ceva mai puțin popular de la 7, iar acum au ajuns în cel de ora 5. Teoretic, aceasta degradare e semnul unei popularități în scădere.

Tove Styrke. Foto: Iulia Notaros

Totuși, în pofida unor comentarii ale experților care strâmbau nasul la ceea ce au perceput ei ca fiind prea mult playback al solistului Alex Kapranos, Franz Ferdinand au avut probabil cel mai numeros public al zilei la scena mare, dovadă că o colecție de hituri bune, chiar dacă sunt mai vechi, va fi întotdeauna pe placul unui public de festival, public caracterizat printr-un anume deficit de atenție: când ai la dispoziție 4-5 variante în același timp, și eventual vrei să sari puțin de la un concert la altul, te va prinde aproape invariabil cel care are melodiile cele mai familiare. Dovada vie a fenomenului, concertul lui Richard Ashcroft, care a venit într-un foarte frumos și practic hanorac roșu- hainele văzute pe scenă sunt rareori practice, dar de data asta mă și vedeam în el, într-o zi ploioasă de toamnă, mergând cu multă convingere pe stradă, așa cum am văzut că se face din clipul melodiei „Bittersweet Symphony”. Melodie pe care Ashcroft, care își colorează show-ul în mod generos cu hiturile trupei sale The Verve, a lăsat-o înțelept pe final, și în cursul căreia publicul lui practic s-a dublat, mulți sosind cu celebrul strigăt de luptă festivalier „I know this song!”.

În același interval orar, în cortul A38 au concertat englezii de la Pale Waves, care au ținut să ne tot repete că sunt din Manchester, și au avut ca atare un public aproape exclusiv britanic, fiind încă relativ necunoscuți pe continent. Muzica lor e un indie pop plăcut urechii, dar ceva cam generic, care dă bine la un festival dar nu ești chiar sigur că vrei să-l asculți și în alte condiții. Concomitent pe Europe Stage concertau americanii de la Algiers – pentru cei interesați de experimente sonice, pe cărarea care desparte cele două scene relativ apropiate există un punct în care ambele concerte se aud perfect, și deci deloc, unul anulând imediat efectul celuilalt. La Algiers nu am reușit să stau mult (țineam neapărat să prind „Bittersweet Symphony”) dar singura melodie ascultată în totalitate a fost unul dintre vârfurile Szigetului de anul acesta.

Algiers. Foto: Iulia Notaros

Headlinerii zilei, The 1975, au fost, sunt și bănuiesc că vor rămâne un profund mister existențial pentru mine. De oricâte ori îi ascult, mă simt ca Winnie Ursulețul care descrie un animal necunoscut lui, posibil un elefant, ca un mare nimic. La un moment dat am simțit că sunt, eventual, genul de muzică pe care îl asculți când faci curat în casă, dar m-am plictisit atât de tare încât i-am oprit și de necaz am și uitat să șterg praful. Publicul lor a fost de asemenea foarte interesant- nu foarte numeros pentru un headliner, dar foarte concentrat, zona din apropierea scenei fiind asemănătoare cu un cult religios pe care nu-l înțeleg decât membrii lui. Ceea ce este probabil descrierea perfectă pentru fanii înrăiți ai oricărei trupe- acum câțiva ani, un olandez m-a întrebat dacă reușesc să deosebesc melodiile Interpol, apoi a fost luat de un val de inși porniți spre bar, așa că de atunci am rămas ca Liam Neeson în „Taken”:  vreau să-l caut, să-l găsesc și să-i răspund: DA!

The 1975. Foto: Iulia Notaros

Am bătut deci în retragere la A38, la Welshly Arms, o trupă de blues rock din Cleveland despre care nu știam mai nimic, ca apoi să-mi sune foarte familiar și să aflu că una dintre melodiile lor a fost în coloana sonoră a filmului lui Tarantino „Cei 8 odioși”, moment în care am decis că e, logic, momentul să bem niște Unikum. Din motive pur medicale și profilactice desigur, că doar are gust de doftorie, iar în timp ce plăteam, pe ecranul aplicației Festipay am fost încurajată să mă duc și la Untold. Ocazie ratată, anul acesta cel puțin. Ultimul concert al zilei a fost tot în A38, unul din acele momente ciudate când o trupă revine pe Sziget după un prim concert bun și își dă puțintel cu firma în cap. Sau poate pur și simplu nu mi-au plăcut prea mult cel mai recent album al scoțienilor de la Chvrches, iar vocea solistei e din ce în ce mai pițigăiată – ceva îmi spune că o simte ca un fel de trademark, și insistă, iar pe mine mă înnebunește încet dar sigur.

Chvrches. Foto: Iulia Notaros

Nemaivorbind de faptul că a venit îmbrăcată într-o rochiță pe care trebuie să o fi creat tăvălindu-se prin perdelele ultimului hotel la care a stat trupa. Reacția publicului a fost însă predominant pozitivă, m-am retras deci cu concluzia care se repetă an de an: pe Sziget suntem împreună, dar fiecare are câte o insulă a lui, în care se simte bine și nimeni nu-i are baiul.

Citește și Aventurile unui arădean pe Sziget continuă în 2019. Ziua 1, apocalipsa după Ed Sheeran | Foto

Foto: Iulia Notaros