Reînvigorați de Sfântul Graal al oricărui festivalier, o noapte bună de somn, ne-am prezentat pe insulă dimineața pe răcoare, adică la 4. După masa, a se înțelege, pe Sziget timpul funcționează altfel. Pentru-că adevărul este că, an de an, după șocul imediat al schimbărilor, instinctul unui szitizen hârșit se pune în mișcare după aclimatizarea necesară, și spre ziua a treia te întrebi cum altfel se poate trăi decât plimbându-te alandala de la scena la scenă, întâlnind din când în când un amic, o trupă de trompetiști ambulanți sau niște dinozauri mecanici. Pe Scena Mare, ziua de joi a fost deschisă de norvegianca Dagny, care cântă cel mai stereotipic pop scandinav posibil, adică atât de melodios și de plăcut chiar de la prima auzire că te detești descoperind cât de mult îți place. Dagny prinde bine și zeitgeistul, cu o trupă îmbrăcată de parcă ar fi echipa de social media a unei corporații din Silicon Valley, referiri la tragedii sentimentale ale căror lacrimi sunt ascunse după ochelari de soare Ray-Ban și glumițe cu Bridget Jones.

Dagny. Foto: Iulia Notaros

Am trecut apoi în revistă britanicele de la Nova Twins, un fel de Rage Against the Machine reciclat la feminin pentru Generația Z, și nu numai – fanii trupei sunt o intersecție interesantă de fete foarte tinere și bărbați de vârstă mijlocie. Toți cu tricouri Rage, ultimul răcnet de furie împotriva mașinii, pare-se, scuzați gluma îndoielnică. Tot cu tricou Rage a venit și Grandson, și tot furios a fost, el este un fel de Rage Against the Machine la singular, dar cu priză la public, și instigatorul unui mosh pit cuminte și civilizat. De pe panourile istorice răsfirate pe insulă (ceva-ceva tot s-a făcut pentru a comemora aniversarea de 30 de ani), szitizenii vremurilor mult apuse ne privesc cu sictir, pe vremea lor cerința minimă a unei mosheli era măcar o arcadă spartă.

Nova Twins. Foto: Iulia Notaros

Grandson. Foto: Kuntay Bahtiyar

Din categoria eternei reîntoarceri a genurilor muzicale, pe Scena Mare, în mod relativ surprinzător, cântă Joker Out, care sunt răspunsul, puțin întârziat, al Sloveniei la Arctic Monkeys. Da, Slovenia, se și cântă în slovenă, deci, din când în când simte omul și o pulsație de Bijelo Dugme la crepusculul carierei mai făcând un ban la zilele vreunui sat obscur ((înainte să sară cineva-n sus, Bijelo Dugme cântă în bosniacă, dar atmosfera rockului iugoslav transcende barierele de limbă). Mâncăm deci un gyros și explorăm puțin zona circului și a bâlciului, cum se face la chirvai.

Revenind spre Scena Mare, încercăm să explicăm unui neofit fenomenul Azariah, și nu e ușor. Copil al unei jungle de asfalt a Budapestei, cartierul Újpalota, Azariah a devenit celebru, la început, prin videoclipuri Youtube cu teme variate, pivotând apoi spre muzică. Nu aparține cu adevărat niciunui gen muzical, sau mai degrabă, reprezintă acea metisare ultimă a genurilor care s-a născut în libertatea vastă a internetului. Are astfel priză la un spectru extrem de larg – publicul zilei de joi, fără mari exagerări, cuprinde vârste între 2 și 80 de ani, cu multe familii sosite la complet, nepoți, părinți, bunici, pentru concertul lui Azariah, sau Azi, cum îi spun ei. Într-o Ungarie care, degeaba vrea să fie prezentată de clica premierului Orbán ca un tot unitar, este profund fracturată, Azariah a reușit să se afirme ca un reprezentat nu doar al tuturor vârstelor, ci și al tuturor claselor sociale, în fața Scenei Mari intersectându-se brațe purtătoare de Rolex cu brațe care țin sandvișul la pachet adus de acasă, pentru prima și poate ultima zi de festival la care au venit purtătorii.  Merită remarcat și faptul că printre multele genuri încorporate de Azariah, se află și o doză serioasă de muzică romă – dar la concertul Coldplay din Budapesta nu avea cum să fie scandal, pentru-că Chris Martin nu și l-ar permite pe Azariah – înainte de celei trei concerte sold out din iunie ale trupei Coldplay, Azariah a avut și el trei concerte sold out în aceeași arenă Puskás.

Azariah. Foto: Kuntay Bahtiyar

Ziua a doua se încheie pe Scena Mare cu Halsey, care nu a reușit să se decidă dacă se pregătește pentru plajă sau vrea să dea cu polizorul în curte, deci s-a echipat cu un sutien și pantalonii pe care-i poartă tații când le e cald și au treabă. În mod surprinzător, deși a fost considerată de mulți un headliner mai degrabă de categorie ușoară, Halsey virează uneori spre un sound industrial aproape a la Nine Inch Nails. Problema ei e că vrea prea multe, și genurile alese nu reușesc să coaguleze într-un tot coerent. Concertul rămâne oricum unul intrigant, deși mai degrabă la nivelul entertainment decât cel concret al muzicii.

Halsey. Foto: Kuntay Bahtiyar

Publicul tot răsfirat e însă, singura atmosferă de „Sziget vulcanic” fiind adusă, pe Scena Revolut, de Aurora. Cortul e plin, partea vizuală e lucrată cu atenție, iar melodiile au atât de mult elan, încât mai că ai vedea-o pe norvegiancă pe Scena Mare. Așa e omul, când primești ceea ce-ți dorești – puhoi la un concert, să simți că afacerea asta a Szigetului e în continuare un succes, vrei opusul – să nu fie puhoi la concert, ca să poți vedea și auzi fără un olandez care-ți susură gutural (sau cu guturai, la ei nu se știe) în ureche și un norvegian de doi metri care și-a găsit fix locația din fața ta să o adore pe Aurora.

Aurora. Foto: Kuntay Bahtiyar

Pe front vestimentar, trebuie menționată dominația absolută a accesoriilor Lidl – lansate de supermarket mai mult ca o glumă, ele au devenit obiecte de cult: șlapi, șosete, borsetuțe, szitizenii mai dedicați optând pentru compleuri întregi. Accesoriile Lidl merg perfect și cu tricoul naționalei germane – și în acest an, tricourile de fotbal rivalizează în frecvență cu tricourile cu trupe. Poate și datorită compoziției publicului, Germania câștigă detașat, urmată de varii cluburi britanice și obscurități de nișă, în special din campionatul mexican. Vineri, însă, insula a devenit albastră – nu datorită fanilor Manchester City, care ar fi venit să-l vadă pe Liam Gallagher. Foarte probabil, fanii generației petrodolari nici nu sunt prea la curent cu asocierea, în trecut organică, între Oasis și City.

Liam Gallagher. Foto: Kuntay Bahtiyar

Albastrul a fost deci purtat de napolitani, veniți în masă să-l asculte pe Liberato. Experiența Liberato e puțin ca bătăliile din junglele Vietnamului: nu poți să o explici cuiva care nu a fost acolo. Muzical, e și el o combinație eclectică:  de la elemente de folk napolitan, pop italian clasic, italo-disco până la trance, încorporează cam orice. Doar că la el totul pușcă, inclusiv lookul misterios de ninja bântuind străduțele înguste și galeriile stadionului din Napoli – identitatea lui rămâne necunoscută, el apărând la toate concertele cu fața acoperită. Știu că nu vă așteptați, vine deci referința Star Trek: când pe cele trei ecrane din spatele scenei se proiectau imagini cu stele și galaxii, părea bordul navetei Enterprise, în căutarea tuturor formelor de viață din univers care-l recunosc ca lider suprem și atotputernic pe unicul și inegalabilul Diego Armando Maradona.

Liberato. Foto: Kuntay Bahtiyar

Înainte de Liberato, pe scena Revolut a cântat Warhaus, proiectul solo al belgianului Maarten Devoldere, solistul trupei Balthazar. Înainte de a fi trimis la Scena Mare pentru a se edifica în ceea ce-l privește pe Stormzy, co-corespondentul Special Arad a remarcat că Devoldere sună ca Nick Cave și se mișcă asemeni lui Matt Berninger, solistul National. Aș adăuga și părerile criticilor care vedeau în Warhaus o continuare, mai densă, a spiritului creativ al lui Leonard Cohen. Vreau doar să spun, deci, că îmi place foarte mult Warhaus, și felul în care își abordează concertele: fără prea multe adaosuri vizuale, pe scenă sunt niște muzicieni extraordinari, care se dedică total momentului – pe finalul showului Warhaus improvizează niște versuri special pentru Sziget, nimerind până și direcția vântului. Sufla de la est.

Warhaus. Foto: Iulia Notaros

Warhaus și Liberato sunt undeva la capetele opuse ale spectrului a ceea ce înseamnă un concert bun – un fenomen greu de exprimat până la urmă, îl simți pur și simplu. Există în aer un element în plus, o electricitate stranie și sublimă, indiferent de genul muzical reprezentat. Deși avea la dispoziție toți așii posibili, lui Liam Gallagher i-a lipsit tocmai această electricitate. Showul actual este unul aniversar, 30 de ani de la lansarea albumului „Definitely Maybe”, o piatră de hotar în istoria muzicii britpop, și nu numai. Datorită certurilor interminabile ale fraților Gallagher, turneul este unul solo, al lui Liam.  Totul este pus la punct și executat cu precizie: vizualurile reflectă estetica timpurie a Oasis, Liam este iritat și pasiv-agresiv, așa cum îi stă bine, dar vocea îl ține. Calitatea sunetului este impecabilă, „Live Forever” este una dintre cele mai perfecte melodii de festival scrise vreodată. Concertul e Manchester City, în deplasare, în turul al treilea din cupă. Posesie 85%, Rodri execută 99% din pase, Haaland are 8 șuturi pe poartă. Crystal Palace câștigă, 1-0.  (Pentru cei curioși în ceea ce-l privește pe Stormzy: not great, not terrible, 3.6)

Citește și: 

•  Quo vadis, Sziget? (Acasă, la culcare) – Prima zi a ediției 2024

•  Luminile de la capătul cortului – Sziget 2024, zilele 4 și 5