Aventurile unui arădean pe Sziget continuă. Zilele 4 și 5, melodia care speri să nu se termine niciodată | Foto

    de Iulia Notaros | 12 august 2019, 4:02 PM | Music | Reportaj

    0

    The National (foto: Iulia Notaros)

    Responsabilul de programe al Szigetului – de fapt sunt mai mulți, dar îmi place să mă gândesc la ei ca la o entitate unică, un fel de Borg din Star Trek, care conspiră să-mi facă an de an zile fripte- a decis că sâmbăta e ziua perfectă să-mi încalece cam toate concertele pe care la așteptam foarte tare anul acesta: pe scena Europe, Hearts Hearts și Coma Cose, pe scena mare, The National, iar în A38, James Blake și Son Lux, ultimii suprapunând-se aproape total cu The National. Suferind deci ca Mario Balotelli cu celebrul lui slogan „why always me”, m-am prezentat pe insulă de la ora trei, pentru spectacolul de circ al trupei finlandeze Sisus. Dacă e să însumez succint cele văzute, aș zice că e un spectacol cu acrobații și elemente de vodevil, inspirat de Spice Girls și viața femeilor de servici, cu un fundal muzical care merge de la cântece populare finlandeze interpretate la kantele la filozofica melodie „Who Let The Dogs Out”, adică una dintre acele superbe nebunii care sunt sarea și piperul festivalului. Având ceva timp de pierdut, sau mai bine zis, câștigat, până la primul concert de pe listă, am dat o raită în zona muzeelor, ne-am făcut poze  într-o vană, asemănătoare celebrei imagini a lui Robert Capa citind în baie și ne-am dedat plăcutei activități de a privi de pe iarbă, sorbind bere rece, cum unii szigetari însetați de adrenalină se lasă proiectați în văzduh cu o praștie imensă.


    Hearts Hearts. Foto: Iulia Notaros

    Una dintre noutățile „demografice” ale anului este că numărul austriecilor a crescut exponențial, deși mai ciudat pare în fond faptul că au fost cam puțini până acum, dată fiind vecinătatea Austriei cu Ungaria. Iar atunci când o țară atinge o anumită masă critică de vizitatori, organizatorii încearcă să le fie pe plac cu nume din țara în cauză, așa că în cortul A38 au concertat Wanda (plural voit, sunt o trupă, nu o femeie, cum am descoperit și noi cu o anumită stupoare), despre care voi spune doar că sunt unul dintre acele lucruri pe care doar austriecii le înțeleg, ca berea Ottakringer sau piticii de grădină. Compatrioții lor, vienezii Hearts Hearts, au un sound mult mai internațional, un indie electro eteric, cu melodiile interpretate în engleză și au fost vizibil încântați să participe la festival, chiar dacă au prins, în mod absolut nemeritat, un public mai puțin numeros, majoritatea szigetarilor fiind plantați în fața scenei mari, unde au concertat unul după celălalt britanicul Mura Masa și americanul Macklemore. Despre ei nu vă pot spune prea multe, având alte preocupări în intervalul orar menționat, dar am aflat de la cei prezenți că   1) s-au simțit foarte bine  2) Macklemore a găsit un sutien și asta l-a bucurat mult de tot, deci fericirea a fost totală și completă pentru toți cei implicați. Eu am fost ceva mai puțin fericită, pentru că a trebuit să plec relativ devreme de la concertul Coma Cose. Trupele italiene sunt în general norocoase și au un public numeros, iar pentru a savura cu adevărat muzica celor de la Come Cose este probabil necesară cunoașterea relativ bună a limbii italienie așa că vă sugerez sau să-i ascultați, sau să vă înscrieți la un curs de italiană chiar acum. Apoi să-i ascultați.


    Macklemore. Foto: Rockstar Photographers

    Decizia de a-l degrada pe Macklemore din headliner în co-headliner e probabil discutabilă în contextul Szigetului, unde și el, și Mura Masa au avut mai mulți oameni la scena mare decât The National. Faptul că organizatorii au optat totuși pentru aceștia din urmă a părut un act de curaj profetic. The National sunt o trupă din Cincinatti, Ohio, aflăm de la solistul Matt Berninger că Cincinatti e Budapesta Americii, un oraș riveran cu multe poduri, iar solistul Matt Berninger arată fix ca decanul bărbos și ușor aiurit al catedrei de literatură a universității din Cincinatti, deci ultimul om din lume pe care ți-l imaginezi că ar putea duce în spate un concert de 90 de minute într-o noapte fierbinte de vară. Apoi Matt Berninger vine pe scenă, ne privește, are privirea aceea rară care nu se uită la nimeni dar ne vede pe toți. Ne privește Berninger (eu îi zic de fapt Matt, ca unui vechi prieten, și meditez dacă din paharul de hârtie albă bea vin, ceai, și dacă asta contează) și ne privește și muzica celor de la The National, un post punk ușor atipic, combinând melodii de o blândețe infinită cu zgomote neașteptate, venite parcă din străfunduri. E o muzică care vine din suflet și din stomac, deodată, o muzică despre viață, moarte, și cum e să fii pe linia subțire, uneori aproape invizibilă dintre ele. Berninger îi dedică o melodie lui David Berman, fondatorul trupei Silver Jews, care s-a sinucis pe 7 august, și melodia pare scrisă pentru toți cei care au pierdut lupta, dar și pentru toți cei care insistă să o continue. Decanul catedrei de literatură se aruncă în public, semnează culcat pe pasarelă discul pe care un fan l-a ținut cu o grijă înduioșătoare toata seara în primul rând, se lasă pradă brațelor care vor să-l atingă, iar în tot acest timp gemenii Dessner creează fondul sonor cu o precizie de metronom și atenția profundă a unor maeștrii Jedi obosiți de viață dar hotărâți totuși să lupte pentru ea. Când baritonul inconfundabil al lui Berninger începe să îngâne melodia „Light Years” de pe ultimul album al trupei ai convingerea că niciodată nu ai fost mai aproape, și totodată mai departe, la ani lumină, de toți și tot ce te înconjoară. E acea stare de grație posibilă doar pentru fracțiuni de secundă, dar care ți-ai dori să dureze pentru totdeauna.

    Ce se mai poate întâmpla în seara asta, mi-am zis, fredonând cu un zâmbet al beatitudinii ultima melodie din concertul celor de la National, „About Today” în timp ce mulțimea mă purta, molcom, ca apele râurilor din Budapesta și Cincinatti, spre cortul A38.  S-au întâmplat următoarele: pe scenă s-a urcat James Blake, un puști roșcat timid, care de fapt nici nu mai e puști, dar stângăcia măcar te faci să pari mai tânăr, într-o cămașă roz cu imprimeuri de panteră și a demonstrat că toate acuzele aduse muzicii electronice, cum că e facilă și fără conținut, pot fi spulberate în aproximativ 70 de minute compuse magistral. Melodii lente, fragile, umplute de emoție de vocea lui Blake, care pare mereu gata să se frângă sub povara insuportabilei ușurătăți a vieții s-au alternat cu pasaje ritmate, de discotecă, dar create din instrumentele prezente pe scenă și nu din software-ul unui calculator. Blake are un fascinant nesaț de a aduna cât mai multe elemente în muzica lui, ceea ce ar putea duce la un efect baroc, dar în cazul lui totul devine epurat, minimal, atins de simplitatea revenirii la esențe- cât de norocoasă poți să fii să te întâlnești cu starea de grație de două ori în aceeași seară. Sau nici nu mai e noroc, e soartă.


    IAMDDB. Foto: Iulia Notaros

    După două concerte de așa natură te simți ca Eva aruncată din paradis, cauți mărul perfecțiunii și dai doar de corcodușe, și de un neamț îmbrăcat în șarpe sau poate crocodil care te întreabă unde e scena Global Village. Am luat-o deci mai ușor duminică, în A38 ziua a început cu englezoaica IAMDDB, o rapperiță promițătoare din Manchester, dar eu m-am bucurat cel mai mult că i-am scris numele corect din prima, apoi a continuat cu jamaicano-americanul Masego, o prezență plăcută, dar cu puțin prea multe elemente de jazz pentru gusturile mele. Pe scena mare au concertat Honne, muzică mai de dans, plăcută dar fără artificii, Anatoli Diatlov probabil i-ar fi categorisit ca „not great, not terrible”. Am rămas apoi și pentru unul dintre scurtele programe cu tematică socială de pe scena mare, introduse de organizatori aici din dorința vădită de transmite clar mesajul Szigetului și vizitatorilor care nu merg neapărat la scenele mai mici sau la programele alternative. Dansul cuplului Matthew Richardson-Francis Perreault a fost urmat de o petrecere cu panglici multicolore, ca parte a campaniei „All love is equal”. În mod cât se poate de nimerit, pe scena mare au urmat Years and Years, energia solistului Olly Alexander dovedindu-se contagioasă ca întotdeauna.


    Years and Years. Foto: Iulia Notaros

    Am rămas apoi să aflăm ce hram exact poartă Post Malone, cel mai neconvingător headliner din punctul meu de vedere. Eram conștientă că e foarte popular, lucru evident și în numărul mare de szigetari care s-au regrupat în fața scenei, iar multe dintre melodiile lui prind foarte bine zeitgeistul actual, totuși am simțit că are pur si simplu prea puțin material pentru a susține un concert de 90 de minute. Cum bine am intuit, nici nu a putut-o face, pe la 11 fără un sfert puhoaiele de fani blocau aleile laterale ale insulei.


    Post Malone. Foto: Rockstar Photographers

    Deși are o prezență scenică incontestabilă (dacă chiar nu ai ce face, măcar îi admiri elaboratele tatuaje faciale), lipsa trupei sau a oricărei forme de backing prezent pe scenă creează o senzație de incomplet. Dacă e concert, concert să fie, până și Ed Sheeran a venit cu o chitară. Sau, în A38, băieții de la Parcels au venit cu multe chitări și alte instrumente, un entuziasm debordant și contagios și un electropop solar și optimist, așa cum îți închipui că trebuie să fie atmosfera verilor din Australia lor nativă. Ca o nouă potrivire excelentă în programul festivalului, Parcels au fost urmați de Jungle, al căror modern soul cu elemente de funk a fost fundalul perfect pentru ce-i care-și începuseră programul de dans pe Parcels. Un alt deliciu al Szigetului sunt coreografiile ad-hoc executate de szigetarii mai talentați în domeniu în zonele mai din spate, unde publicul stă relativ răsfirat. Dacă nu știi să dansezi, sau doar te dor picioare, eventual suferi de ambele simptome, poți să te întinzi relaxat pe iarbă și să savurezi spectacolul dansurilor improvizate.

    Foto: Iulia Notaros

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.