Oare câți ne mai amintim de evenimentele din urmă cu 34 de ani, altfel decât în treacăt și fără pic de emoție? Câți ne mai amintim cum era viața și atmosfera în Arad, în decembrie 1989? Câți dintre cei care au trăit acele evenimente, în stradă sau închiși în casă, le mai numesc „revoluție” sau doar lovitură de palat ori măcel pur și simplu? Câți sunt mândri că au trăit cu bucurie acele vremuri și câți oftează nostalgic după vremurile trecute?

În perioada 1 – 20 decembrie 1998, am publicat în ziarul „Observator arădean” un ciclu de articole sub genericul „Și arădenii au făcut Revoluția”. Un an mai târziu, au fost preluate de Emil Șimăndan în cartea sa, „Întrebătorul din Agora”, o carte-document ce merita mai multă atenție.

Și arădenii au făcut revoluție, dar fără măcel

A fost felul meu de a mă revolta față de atitudinea obraznică a celor care au uitat pur și simplu de arădenii care au ieșit în stradă înaintea bucureștenilor. Sigur, în Arad nu a fost măcel, ca la Timișoara. Dar revoluție a fost! Nu ca prin Olt, Teleorman sau Vaslui de unde au răsărit o mulțime de „revoluționari” care sunt și acum bine mersi.

Citiți amănunte aici: Dosarul Revoluției: cronologia de trei decenii a unui eșec judiciar

Desigur, revoluția din decembrie 1989 a lăsat în urma sa multe întrebări, dintre care multe vor rămâne fără răspuns. Dar, am considerat că nu avem dreptul să uităm că atunci ne-am luat țara înapoi și nu oricum, ci prin forță. Și avem obligația să transmitem asta celor mai tineri. Că nu a decurs totul cum ar fi trebuit, este altceva. Să le spunem și asta, poate vor reuși ei să corecteze ce am greșit noi.

În continuare, o primă parte din cele scrise în 1998, fără nicio modificare, cu titlurile de atunci. Valoroase sau nu, aceste rânduri reprezintă o mică parte din istoria Aradului, văzută și trăită de mine, cetățean de rând al orașului.

„Armata e cu noi”!

Sursa foto: cercetare-memorialulrevolutiei1989.ro

Măcel în Timișoara

Nici acum nu știu cum și de la cine am aflat că la Timișoara se întâmplase ceva deosebit. Oricum, nu de la colegii de serviciu, întrucât eram în concediu medical. Boală de general, cum aveam să aflu peste câteva zile. Totuși, boala mea era mai reală decât a lui Victor Stănculescu, de vreme ce doctorul Miclescu mă programase pentru operația de menisc după Revelion. Asta, pentru că refuzasem să mă „las tăiat” înainte de sărbători. Mai bine „fac fizioterapie, iar după Revelion mai vedem noi”. De unde era să știu atunci ce se va întâmpla în timpul sărbătorilor?

Pe stradă, la Policlinică, în magazine sau în piețe, lumea vorbea – mai mult în șoaptă, e drept – despre Timișoara. Auzeam și nu-mi venea să cred: au fost trase focuri de armă în mulțimea adunată în fața casei unui preot reformat pe care securiștii primiseră ordin să-l aresteze; în Timișoara se comite un măcel, dar timișorenii nu se lasă. Și altele asemenea.

Desigur, auzisem la vremea respectivă, despre revolta minerilor din Valea Jiului din 1977 sau despre cea din 1987 a brașovenilor, cunoșteam chiar și unele amănunte despre greva vatmanilor arădeni (prea puțin mediatizată, poate pentru că s-a petrecut în Arad). Toate fuseseră reprimate, dar nu auzisem să fi fost vărsare de sânge și, cu atât mai puțin, măcel. Nu știam ce să mai cred. Așteptam o confirmare a zvonurilor și singura speranță era Radio Europa Liberă.

Până atunci însă mă frământa un alt gând: cine era acel preot și ce făcuse el extraordinar pentru ca timișorenii să iasă în stradă și să-l apere cu atâta îndârjire? Să fie, oare, același preot – căruia nu-i reținusem numele – pe care l-am urmărit într-un interviu la o televiziune ungară? Tot ce se poate, dar tot nu reușeam să-i înțeleg pe timișoreni. Preotul criticase într-adevăr regimul pentru politica de demolare a satelor, zicea el, cu precădere a celor ungurești, dar pentru atâta lucru să se fi expus timișorenii gloanțelor? Ce-ar fi trebuit să facă atunci pentru apărarea liderilor revoltelor anterioare?

Mă rog, nu înțelegeam și pace. În sfârșit, Europa Liberă confirmă comiterea măcelului. Mai mult, susține că Timișoara s-a declarant oraș liber de comunism. Se îngroașă gluma.

Arădenii vorbesc despre Timișoara cu tot mai mult curaj și cu nemărginită admirație. Unde-i Securitatea de care ne-am temut atâția ani? N-o vedeam, n-o simțeam, dar nici n-o doream. Poate așa au prins curaj arădenii și au ieșit în stradă. Primii n-au fost nici „vagonarii”, nici „strungarii”, ci muncitorii de la Orologerie, impulsionați de un… pictor, care fusese „exmatriculat” de la Confecții, pe motiv de…, dar ce importanță mai are?

Eroul care ne-a dezamăgit

După vreo două zile de confruntări violente între populație și forțele militare (nu știam și nici acum nu știu dacă a tras numai Armata), atmosfera s-a mai calmat în Timișoara. Cel puțin așa sunau veștile de la Europa Liberă, confirmate fiind și de zvonuri. Sau invers, n-are importanță. Oricum, nu era vorba de renunțare ci doar de o încetare a ostilităților, a confruntărilor violente. Un fel de armistițiu pe care nici acum nu-l înțeleg.

Desigur, toate acestea erau valabile pentru Timișoara, întrucât în restul țării era liniște. O liniște rău prevestitoare, cum avea să se dovedească mai târziu. Atunci însă nu știam nimic și nici nu îndrăzneam să sperăm că se vor ridica la luptă împotriva regimului și alte orașe, deci nu aveam cum să bănuim ce va urma. Aradul nu făcea excepție de la această regulă.

Între timp, identitatea preotului reformat apărat de timișoreni, precum și „crima” ce i se imputa au devenit de notorietate. Era într-adevăr acela care criticase, într-un interviu acordat televiziunii ungare, politica regimului ceaușist de demolare a satelor, iar numele său era pe buzele tuturor. Puțini cetățeni ai acestei țări nu-l considerau atunci pe Tökés Làszló un erou adevărat. Nimeni nu-i reproșa că era ungur. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea despre dumnealui și am convingerea că nu sunt singurul în această situație. Dar iarăși, nu pentru că este ungur.

Viața în Arad decurgea aproape normal. Se muncea – mai puțin, e drept – dar se și vorbea, mult mai mult și cu tot mai mult curaj. Împotriva regimului.

Zilnic mă prezentam la Policlinică (la „Dacia”) pentru tratament fizio-terapeutic ce trebuia să-mi pregătească genunchiul pentru operație. Sincer, eram convins că revolta timișorenilor se va termina la fel ca și cele din Brașov, Valea Jiului sau Arad (a vatmanilor) prin a fi înfrântă. Nu eram convins că s-a tras în mulțime cu muniție adevărată pentru că, așa cum am mai spus, nu credeam că revolta avusese amploarea transmisă pe calea undelor „europene” sau prin viu grai.

Nu puteam crede că un simplu interviu, chiar cu accente critice, putea genera o reacție atât de radicală. Ceva, totuși, nu se potrivea. Pentru prima dată (în ultimele decenii, cel puțin) conducerea statului a luat o poziție publică împotriva „huliganilor” și a „agenturilor străine” care au „acționat la Timișoara”. Asta era exact confirmarea de care aveau nevoie românii. Prin urmare, s-a întâmplat ceva pe malurile Begăi, dar nu se știa ce anume, nu se știau amănunte. Caracteristica dominantă a acelor zile era, așadar, incertitudinea. Cu siguranță erau și oameni care cunoșteau cu exactitate situația, dar eu n-am întâlnit niciunul și continuam să fiu prizonierul a mii de întrebări fără răspuns.

Citiți continuarea aici: 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a doua · Special Arad