Sunt printre noi din cele mai vechi amintiri pe care le avem cu orașul. Sunt printre noi ziua, sunt printre noi noaptea. Ca niște apariții spectrale, pe care dacă le privești ești blamat. Nimeni nu vorbește despre ei nestânjenit. Să discuți despre boschetari e un lucru tabu. Asta e clar. Iar dacă ai ciudata pornire să încerci să-i privești detașat, când vei deschide subiectul, te vei lovi mereu de două categorii de oameni: cea care are porniri de-a dreptul grotești, zicându-ți că cel mai bine ar fi să-i adune cineva într-un loc și să-i omoare și  cea care îi compătimește la un asemenea grad încât mai că nu îi și sanctifică…

Dar, măcar o dată, haideți să lăsăm toate tabuurile deoparte și să încercăm să privim, cât mai la rece, cât mai obiectiv, exact cum stă situația cu oamenii străzii în Arad.

În acest sens, am pornit la drum, prin municipiu, să discut cu oamenii implicați direct, pentru a afla CE SE FACE , CE NU SE FACE , CE S-AR PUTEA FACE și  CE NU S-AR PUTEA FACE pentru acești oameni bătuți de soartă, atât de diferiți de mine și de tine.

Am vorbit cu mai mulți asemenea nenorociți ai sorții, care-și duc veacul în spatele gării. Am fost curioasă să aud varianta lor. De ce sunt pe străzi, dacă încearcă să lucreze undeva, unde dorm, am dorit să le aflăm povestea. Cei de acolo erau cu toții din Arad, cu vârste între 24 și 36 de ani. Deși o fată dintre ei mi s-a mândrit cu un celular mov, mi-au spus că au tot încercat să lucreze pentru un om sau altul, dar că, de cele mai multe ori, s-au trezit după 2 zile de muncă cu doar 5 lei, sau niciun ban. Au săpat în grădina unei femei, au spălat geamurile la un magazin, au cărat lucruri etc. Dar, în general, lumea se ferește de ei, pentru că, văzându-i cum arată, nu au încredere în ei. Le întorc spatele, îi evită, preferă să se poarte ca și cum nu ar exista, dar ei există și încă în număr mare. Mi-au spus că mai au norocul cu o familie de pocăiți care le aduce, în mod constant, acolo, câte ceva de mâncare. Și mai au noroc și cu agenții de poliție, de la Poliția Locală, care le mai sar în ajutor atunci când oamenii îi bat pe stradă.

De unde vin?

Majoritatea sunt fugiți de acasă de mici, din familii în care au fost abuzați, sau sunt din orfelinate, iar în momentul împlinirii a 18 ani, plecând de acolo, se văd în stradă, fără nicio perspectivă de viitor. Alții au rămas fără casă din cauza retrocedării imobilelor, iar alții, chiar dacă au casă, preferă să își ducă viața pe străzi. Asta numai ei știu de ce. Șefa Poliției Locale, Viorica Graur a amintit de un caz în care un bărbat, care avea un loc de muncă respectabil, și-a dat demisia, a plecat de acasă și acum trăiește prin Micălaca, împreună cu ceilalți oameni ai străzii, nedorind nici în ruptul capului să se întoarcă acasă, sau să mai lucreze. „Acolo nimeni nu îi spune că bea prea mult, sau să nu mai bea”.

Însă, cei mai mulți boschetari pe care îi vedem pe străzi sunt veniți din alte părți ale României. Majoritatea din Moldova. Vin aici să-și încerce norocul, crezând că în Vest vor găsi o viață mai bună, mai ușoară.

Adrian Hava, șeful Serviciului de Ordine și Liniște Publică, a expicat că majoritatea boschetarilor sunt „nomazi”. Își încearcă norocul printr-un oraș, apoi pleacă într-altul. L-am întrebat despre asta pe unul dintre boschetarii care a fost dispus să stea de vorbă cu mine și a zis că și el a străbătut multe locuri ale țării: prin București, prin Florești, prin Caransebeș… Dar a venit înapoi și nu mai pleacă pentru că s-a lămurit că e la fel peste tot. Grupulețul din care face parte e compus din oameni care au ajuns la aceeași concluzie. Nu mai pleacă niciunde. Aradul e casa lor. Străzile Aradului mai exact. Și au spus că sunt ca o familie. Se ajută, își împart mâncarea. Doar că nu acceptă noi-veniți. Dacă apare careva din alt oraș, îl alungă. „Tot așa se poartă și ăia din alte orașe cu noi. Când am fost la Timișoara m-au bătut cei de acolo”. La fel fac și în cazul copiilor. „Nu vrem copii în jurul nostru, că dacă li se întâmplă ceva, o să dea vina pe noi că le-am făcut noi ceva. Nu vrem să ne încurcăm cu din astea!”.

I-am întrebat ce o să se facă atunci când vine iarna. Dacă nu le e groază de temperaturile scăzute ce urmează. Au zis că nu mai vor să meargă la adăpostul de noapte. „Pentru ce să mergem acolo? De unde să avem bani să dăm acolo?”. „Cum adică bani?” îi întreb. „Nu e gratis acolo?” . „Era gratis anii trecuți, acum cer, pe săptămână, 3,5 lei dacă ești din Arad și 7,5 lei dacă ești din alte județe”. Boschetarii nu prea sunt încântați să stea în astfel de locuri și pentru că acolo, dacă se prezintă seara beți, sunt dați afară. I-am întrebat de ce simt nevoia să ia aurolac sau să bea atât de mult. „Când ne drogăm, ne amețim atât de tare încât uităm de toate. Nu mai simțim nici foame, nici sete, nici frig”.

E un efect de oglindă. Se sedează pentru că sunt priviți cu dezgust; sunt priviți cu dezgust fiindcă se sedează. 

Noaptea se adăpostesc în diferite clădiri părăsite. Poliția primește nenumărate sesizări din partea vecinilor pentru a îi scoate de acolo, dar e legată la mâini, deoarece aceste „hoteluri ale sedaților” sunt proprietăți private și nu au voie să intervină în acest caz. Un exemplu de acest fel e casa în care a funcționat până acum aproximativ un an Gospodăria Comunală, la Podgoria, clădire care a fost retrocedată, iar actualul proprietar este în străinătate și o lasă în paragină, goală. Noaptea e locul ideal pentru boschetarii care caută loc de dormit, iar locatarii din blocurile de lângă sunt scandalizați din cauza gălăgiei pe care aceștia o fac când se îmbată / droghează și încep să se certe între ei sau să se ia la bătaie. Singurul care ar putea face ceva este proprietarul. Dar acesta, deși a primit mai multe notificări, nu face nimic.

Cazuri similare s-au mai petrecut și în alte clădiri părăsite ale orașului. Poliția poate interveni doar în cazurile în care aceștia stau pe spațiu public. Cum e cazul Str. Mărului, în cartierul Alfa, unde boschetarii și-au construit bodegi din crengi și cârpe. Poliția Locală a avut mai multe intervenții cu ajutorul firmei Polaris, curățând zone de acest fel, însă în scurt timp, ei revin și își reconstruiesc „căsuțele”.

Iar cu ei ce pot face? Domnul Hava mi-a spus că cei agresivi sunt duși la Psihiatrie, dar acolo nu pot fi ținuți mult. Li se administrează un calmant și se liniștesc. Nefiind diagnosticați cu probleme psihice, sunt eliberați. În caz de ger cumplit, se organizează acțiuni prin care îi strâng de pe străzi și îi duc la adăpost. Dar de acolo pleacă. Cam așa stă situația.

Singurul Adăpost de Noapte deschis în Arad

După ce am aflat că atâția oameni preferă să doarmă printre țevi și gunoaie, decât să înnopteze într-un loc amenajat special pentru ei, am mers să văd cu proprii mei ochi care sunt condițiile în locul care le-ar putea fi singura alternativă decât statul pe străzi.

Până în 2010 au existat două adăposturi de noapte, iar singurul care mai există a funcționat, de-a lungul timpului, în mai multe locuri din Arad: la Boul Roșu, pe Sebeșului, iar din 2012 s-a mutat la ieșirea din oraș, după Penitenciarul de Maximă Siguranță, pe „6 Vânători”.

(Vezi mai multe imagini în galeria foto de la finalul articolului)

Amenajat în clădirea unei foste școli, este în general deschis doar pe perioada de noapte, dar în ultima vreme, cât durează lunile de iarnă, și-a schimbat strategia, fiind deschis non-stop. Oamenii primesc un pat cu așternut curat, un dulap în care își pot lăsa hainele, sub cheie (chiar dacă pe timpul zilei pleacă), se  pot uita la televizor, pe un post prestabilit și au grup sanitar (cu posibilitatea de a face duș). Înăuntru este cald, caloriferele fiind încălzite prin gaz. Dormitoarele sunt împărțite pe sexe, iar pe lângă ele, mai există o cameră cu 6 paturi, care este destinată celor care pot fi o problemă pentru cei din jur (de exemplu cei care au păduchi). Beneficiază de tratament medical elementar și 3 zile pe săptămână primesc mâncare, datorită unei biserici adventiste din Arad, care aduce alimente gratis. Câteodată mai primesc și de la hoteluri, când rămân surplusuri de la diferite evenimente.

L-am întrebat pe Cristian Cojocaru, directorul adăpostului, cine anume poate să doarmă acolo

„Orice persoană majoră care nu își poate asigura cu forțe proprii adăpostul. Avem un regulament de ordine interioară în care arădenii pot beneficia de serviciile noastre timp de șase luni, iar cei careprovin din alte localități, din afara municipiului Arad, pe o perioadă de șapte nopți. Există o hotărâre a Consiliului Local care prevede o taxă de 50 de bani pe noapte pentru persoanele din Arad și un leu pe noapte pentru persoanele din afara orașului”.

Întrebat fiind despre decizia aplicării acestei taxe, a explicat că „este o taxă simbolică prin care noi nu am vrut neapărat cu banii aceia să le îmbunătățim condițiile, dar am vrut un pic să-i stimulăm, să-i facem să înțeleagă că și ei trebuie să plătească ceva. 0,5 nu înseamnă nimic, dar să îi responsabilizăm, asta am vrut.”

Pentru fiecare persoană care sosește la adăpost există o anumită procedură. În primul rând, li se face testul de alcoolemie și li se confiscă băutura și cuțitele, din motive evidente. Oamenii beți sau drogați nu sunt primiți înăuntru, decât în cazul în care afară este Cod Roșu, viața lor fiind astfel pusă în pericol.

Orice persoană trebuie să completeze un formular (vezi galerie foto), fiind ajutată de către personalul Adăpostului, care în același timp stă și discută cu ea. „Trebuie să-l cunoaștem, trebuie să știm cine e, trebuie să știm de unde vine. E de-al nostru? Va rămâne o perioadă mai lungă? Ce s-a întâmplt cu el? Pentru cei care vin din județ, le trimitem o scrisoare de sesizare celor de acolo, pentru a le afla situația…”.

Se fac copii după actele de identitate, în cazul în care există, în cazul în care nu, au obligația să colaboreze cu personalul pentru a putea obține acte de identitate valabile. Dacă sunt pierdute, sau expirate, sunt îndrumați către Serviciul de Evidență a Populației,  iar cei care nu se descurcă singuri sunt ajutați.

„Tot noi le întocmim anchetă socială, vedem ce probleme au. Avem persoane care au nivel de instruire minim, care nu știu să scrie și să citească, însă au fost situații în care am avut și un economist, de exemplu, sau o persoană cu două facultăți, profesor de matematică. Sunt situații, din cauza alcoolului, în care ajung la marginea societății. Deci avem o cazeistică destul de largă. Sunt situații în care și poliția vine pe la noi și caută câte vreun urmărit general, care încearcă să se ascundă, dar pe care îl depistăm repede. După atâția ani, avem ochiul format”.

Numărul la care se ridică persoanele care vin săptămânal diferă foarte mult, în funcție de sezon. În sezonul de iarnă crește exponențial, când ajung până la 80 de persoane pe noapte. „Dar numărul de persoane care trec prin adăpost, rulajul, este mult mai mare. Sunt câteva sute de persoane care ajung să doarmă la adăpost, însă nu stau”, mi-a spus Eugen Purcil, unul dintre angajați. O medie de vârstă a celor care vin e greu de stabilit. „Vin oameni între 23 și 70 de ani, dar în general majoritatea sunt între 40 și 50 de ani. În momentul în care ei nu mai sunt în stare să se îngrijească, pierzându-și capacitatea de muncă, din motive de sănătate, atunci vin aici. Vă dați seama, de pe toboganul ăsta alunecos, greu se mai pot întoarce”, a spus directorul Cojocaru.

I-am întrebat dacă un singur adăpost este de ajuns, ținând cont de numărul oamenilor ce există pe străzi.

Aparent da. Indiferent câți oameni au venit, chiar și când a fost cel mai crunt ger, mereu s-a găsit loc pentru a îi caza. Ceea ce dovedește, încă o dată, faptul că sunt foarte mulți ce preferă să doarmă pe o bancă în parc, decât să-și arunce punga de aurolac și să doarmă într-un pat, cu capul pe perină. Uitându-mă prin încăperile adăpostului, era destul de evident că majoritatea celor de acolo erau oameni mai în vârstă, iar oamenii pe care îi vedem de regulă pe străzi sunt tineri.

Dintre „locatarii” adăpostului există două categorii. Cei care vin doar o noapte, iar apoi pleacă, și „clientela” mai veche, cu o situație socială destul de ambiguă, destul de greu de rezolvat.  Majoritatea dintre aceștia solicită o locuință, crezând că asta e rezolvarea lor, dar în același timp ori nu au pregătirea necesară să poată intra pe piața muncii, ca să aibă bani pentru a-și întreține locuința, ori nu au pregătirea psihologică necesară.

Ei nu au avut niciodată, în întreaga lor viață, un lucru al lor. Le lipsește simțul proprietății.

„Provin din zone gri, zone mai cenușii ale societății. Chiar avem două persoane care nu demult au fost în penitenciar și s-au eliberat după ani de zile de pușcărie. S-au trezit liberi în societate, afară. Nu mai au casă. Nu mai au familie. Au pierdut totul și acum sunt la noi deocamdată. Va dura mult timp până aceștia vor putea să se reintegreze în societate. Dar nu este imposibil. Am avut câteodată situații în care oamenii de aici au reușit să se pună înapoi pe picioare.”

Vorbind despre Penitenciar, mi-a venit în minte vizita pe care o făcusem cu câteva luni în urmă acolo, pentru a asista la Bursa Locurilor de Muncă ținută special pentru deținuți. Am întrebat dacă s-a ținut vreodată așa ceva pentru cei din adăpost și am aflat că nu. Dar asta pentru că nu sunt interesați câtuși de puțin de așa ceva. Le-au mai adus oferte de la AJOFM și le-au pus la avizier, dar nimeni nu s-a dus să se uite peste ele. Mi-am amintit de boschetarii din spatele gării care se plângeau că nu îi angajează nimeni și că trebuie să stea în stradă. Apoi mi-am amintit de vorbele doamnei Graur, care îmi spunea că acești oameni au un talent incredibil de a te șantaja emoțional. Cam așa e.  Inițial, nu știam nimic despre adăpostul de noapte și condițiile pe care le oferă. Din descrierile grupului de boschetari, mi-am imaginat un loc oribil, cu condiții execrabile, iar când am pornit către adăpost, mă așteptam să fiu izbită de mirosuri execrabile și să văd doar igrasie și saltele jegoase. Dar, după cum puteți observa în poze, peisajul e departe de a fi așa.

Devine din ce în ce mai clar că situația acestor oameni este ca un cerc vicios, fără de sfârșit.

Și singura rezolvare stă, într-adevăr, în mâinile oamenilor ca mine și ca tine. Cu cât îi ajutăm mai mult pe stradă, cu atât îi încurajăm să stea acolo. Cu cât ne lăsăm lucrurile aruncate prin curțile blocurilor, cu atât își vor găsi medii convenabile în care să se aciueze și vor evita Adăpostul care nu le tolerează viciile.

Mașini ruginite, cu geamuri sparte. Canapele cu arcuri care străpung tapițeria. Locuințe părăsite cu uși și geamuri deschise. Toate sunt ale noastre. Și toate reprezintă o invitație pentru cei care nu sunt în stare să renunțe la alcool, sau la droguri în favoarea înnoptării într-un mediu decent, cald și curat.

După cum spunea doamna Graur: „Totul pornește de la atitudinea cetățenilor. Dacă le dau bani, îi încurajează să cerșească. E o distincție clară între a fi sărac și a fi boschetar. Săracul nu iese în stradă. Poliția are constant acțiuni prin care ajută oamenii săraci, dar boschetarii nu sunt săraci. Ei cerșesc, șantajează emoțional, se complac în situație”.