Învățământul românesc, aflat în bătaia tuturor vânturilor potrivnice (din motive mai degrabă politice), plutește în derivă, în ape din ce în ce mai tulburi. Și nu știu dacă specializarea în navigație a ministrei Ligia Deca va fi suficientă pentru redresare. De fapt, mai degrabă nu cred decât nu știu, și asta, chiar dacă beneficiază de mărețul proiect al președintelui Iohannis, intitulat pompos, ca să nu zic altfel, România educată.

În afara multor vorbe goale

și a ideilor așișderea cuprinse în proiectul prezidențial, din care și-au tras seva proiectele de legi ale învățământului preuniversitar și a celui învățământului superior, realitatea este cruntă. România educată este, de fapt, o România eșuată. O realitate recunoscută chiar de inițiatorii acestor proiecte, respectiv angajații ministerului Educației (să nu ne hazardăm numindu-i specialiști), în expunerea de motive la proiectul de modificare a Legii învățământului preuniversitar pe care o puteți citi în întregime AICI. Iată câteva dintre elementele dezastrului.

România are una dintre cele mai mici rate de acces și participare la educația timpurie, pentru copiii de până la 3 ani, din Uniunea Europeană. În primul rând, pentru că în România educată și a lucrului bine făcut existau, în anul 2021, 368 de creșe (mai puține decât sălile de sport promise de Năstase), iar de atunci s-au mai promis, prin PNRR încă 110, cu posibilitatea de extindere până la 138, din care, în vara anului trecut, a fost semnată documentația pentru 15.

Evident, actualul guvern a promis că va „realiza 2.500 de creșe, grădinițe și școli”, adică, exact cât a promis și PSD-ul lui Dragnea în 2016 – detalii AICI. Din care s-au făcut, niciuna.

Apoi, rata abandonului școlar a fost, în 2020 de 15,6% deși obiectivul național asumat de guvernanți prin Strategia Europa 2020 a fost de 10%, raportat la ținta medie a UE de 9,9%. România eșuată și abandonată.

Alte elemente ce definesc dezastrul învățământului din România educată ar fi infrastructura educațională. Este precară și insuficient corelată cu nevoile școlilor, calificările nerelevante pentru piața muncii (altfel spus, învățământul nostru „produce pe stoc”, fiind rupt, practic, de realitățile de pe piața muncii, ca să nu mai vorbim despre „calitatea” calificărilor).

Perla coroanei din România educată o reprezintă însă

cei 44% dintre elevii români de 15 ani care, în urma testelor PISA 2018 au fost clasificați ca fiind analfabeți funcțional. Programul PISA este un studiu comparativ ce se face odată la trei ani și urmărește măsurarea dezvoltării competenţelor de bază ale elevilor de 15 ani, aflaţi la finalul învăţământului obligatoriu, în trei domenii principale: citire/lectură, matematică şi ştiinţe, conform platformei EduPedu.ro. România participă la evaluarea internațională PISA încă din anul 2000, fiind de fiecare dată printre codașe.

Poate ar fi potrivit să amintim că analfabetismul funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit, care pot reproduce verbal sau în scris un text, dar nu îl înțeleg suficient pentru a se putea folosi de el (mai multe, AICI). Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare a definit încă din 1984 analfabetismul funcțional pornind de la ideea că o persoană este analfabetă funcţional dacă nu se poate angaja în toate acele activităţi în care este nevoie de un anumit nivel de educaţie şi cunoştinţe.

Testul din 2021, a scos în evidență faptul că „42% dintre elevii din eșantionul studiat (31.500 de teste de literație) se încadrează, din punct de vedere al literației, la nivelul nefuncțional, 47% la nivelul minim funcțional și doar 11% la nivelul funcțional. Mai grav, 45% dintre elevii aflați la nivel minim funcțional, ceea ce echivalează cu aproximativ 15-20% din populația școlară, sunt, potrivit raportului, la baza absolută a capacității testului de a măsura ceva” (conform platformei Brio.ro).

Ca să fie și mai clară situația, „baza absolută a capacității testului de a măsura ceva” înseamnă că 15-20% dintre elevii români anului 2021 au fost atât de jos încât, practic, nu s-a putut măsura nimic din testele lor. Or, în câțiva ani, acești elevi vor intra în „câmpul muncii” cum s-ar spune, din România educată, iar unii dintre ei, mai piloși, vor deveni chiar funcționari publici, poate chiar li se va încredința conducerea unor instituții aparținând altei Românii, cea eșuată.

Mai mult, unii dintre cei care au intrat în grupul analfabeților funcțional cu ocazia primei testări (2000), când România s-a clasat pe locul 34 din 42 de țări, acum au ajuns la deplina maturitate biologică și s-ar putea să fie prin Parlament, poate chiar prin ministere…

Aceasta este realitatea în România educată, de la care au pornit cei ce au elaborat proiectele de modificare a legilor învățământului. O realitate ce nu pare, totuși, completă, întrucât nu se vorbește despre calitatea profesională a corpului profesoral. Și despre părinți. Despre implicarea părinților în procesul educațional, și nu doar în perioada „celor șapte ani de-acasă”, ci în toți anii de școală. Or, părinții au fost, mai mereu în altimii 20-30 de ani mai degrabă un factor de diluare a procesului de învățământ, chiar de erodare a lui. Și toate acestea, pentru a-și „proteaja” copiii, pentru a nu-i „obosi” cu învățatul. România protejată și obosită.

Evident, mai sunt și părinții plecați din țară, la muncă, și care practic și-au abandonat copiii. Sau cei care n-au plecat mai departe de birtul satului, dar își abandonează sau chiar își maltratează copiii.

Profesorii, cu prea puține excepții, din păcate, au pus și ei serios umărul la prăbușirea învățământului românesc. Iar extrem de păgubosul „sistem” de meditații – practicat, cum se știe, chiar de părintele proiectului România educată – pe care l-au creat ei este doar unul dintre exemple, nu și singurul. Cum spuneam, sunt și excepții, așa cum, firesc, și printre elevi sunt excepții. Nu întâmplător, de câte ori am avut ocazia am scris despre aceste excepții cu care ne mândrim.

Nu mai departe decât cu ocazia dezbaterii publice pe marginea proiectelor de lege menționate aici, mai precis în 23 august 2022, o doamnă profesoară, pe nume Cristina Dobrincă, s-a prezentat fără nicio propunere. Poate nici nu citise proiectul de lege aflat în dezbatere. A avut, totuși ceva de spus la întâlnirea cu ministrul de atunci, Sorin Câmpeanu: „Sunt de 25 de ani cadru didactic în învățământul preuniversitar și sincer, domnule ministru, îmi doresc să ies la pensie la 57 de ani, dacă ați putea să faceți ceva în sensul acesta, să fim pensionate, mai ales femeile la 57 de ani. V-am mulțumi din suflet. E o rugăminte și a colegelor mele” (minuta dezbaterii, AICI).

Evident, nu se spune în niciun document legat de „România educată” despre „lucrul bine făcut”, „pas cu pas” al implicării politicului în tot ce înseamnă învățământ românesc. Implicare a politicienilor locali în procesul de numire a directorilor de grădinițe, școli generale și licee. Implicare a politicienilor locali în numirea conducerii Inspectoratelor școlare, ba chiar și a personalului de execuție. Ca să nu mai spunem de numirea tuturor membrilor în consiliile de administrație ale școlilor de toate gradele. Așa se controlează banii alocați din buget pentru diverse lucrări.

Dar tot așa se controlează și notele unor elevi cu părinți mai speciali. Și, pentru că veni vorba despre note: cel mai clar semnal că învățământul românesc este în colaps este faptul că la noi nu mai sunt repetenți. Și, probabil, nici corigenți. La noi promovează toți, pentru ca toți profesorii să se poată lăuda că au performanțe în activitatea didactică. Atât de grozave aceste performanțe, încât pentru generațiile de analfabeți funcțional dovediți la testele PISA, nici un profesor nu a fost măcar dojenit, necum sancționat.