Nu știm ce am piedut. Încă.

Zgomotul ne copleșește, înmormântarea lui Mihai Întâiul de România este înconjurată – acoperită nu poate fi! – de scandalul cotidian, de înfierările pro si contra, de zarva care pentru omul străzii este la fel de firească precum aerul mohorât și poluat din fiecare Decembrie.

Ín timp ce Decembrie începe să fie luna cea mai semnificativă pentru România.

Luna în care țara este pe rând eliberată și furată  sau amândouă în același timp, depinde de circumstanțe, începând cu acel 1 Decembrie din 1918, continuând cu 23 August din 1944, trecând prin izgonirea Regelui din 1947 sau zilele fierbinți din a doua parte a lunii din 1989, ca în acest Decembrie să ne luăm rămas bun definitiv de la cel care a trecut prin toate astea, chiar dacă s-a născut imediat după 1 Decembrie 1918.

Înțelegem prea puțin. Deocamdată.

Nu vedem diferența dintre El și restul, indiferent dacă se numesc Petre Roman, Iliescu sau Dragnea ori au alte nume mai puțin cunoscute dar care își arogă în aceste zile dreptul exclusiv de a-l plânge pe cel care a fost până acum ultimul Rege al României.

Regii moderni, regii societăților de masă, regii din democrațiile din zilele noastre nu mai sunt regii din povesti, monarhii discreționari din zorii modernității sau regii nebuni ai ideologiilor totalitare.

Au devenit pe nesimțite simbolul țării și al poporului care a creat-o și o locuiește.

Într-un fel în care, dar cu totul altfel, desigur, doar marii artiști sunt capabili.

Mihai de România nu s-a reprezentat pe sine niciodată ca om politic, spre deosebire de Simon al II-lea al Bulgariei nu a căzut în eroarea de a se amesteca în zarva cotidiană, s-a perceput de la început și a rămas până la sfârșit reprezentantul țării și al poporului al cărui rege a devenit prin naștere.

Prin asta se deosebea de noi toți, pentru asta aveam nevoie și vom avea din ce în ce mai mult nevoie de El.

Un rege, spre deosebire de cei care îl înconjoară, nu trebuie să fie nici frumos, nici deștept, nici foarte priceput în ceea ce face.

Ajunge să fie identic cu sine însuși atunci când se reprezintă pe sine ca întrupare a țării sale și a poporului său.

Iar din acest punct de vedere Mihai a fost exemplar.

Minciunile venite dintr-o parte sau alta au avut efect doar asupra celor cu mintea întunecată sau cu sufletul vândut, în cele din urmă însă din ce în ce mai mulți își dau sau își vor da seama că, timp de un secol aproape, Regele Mihai a fost România însăși în toate ipostazele sale.

De bucurie, de umilință, de suferință, multă suferință și mici, foarte mici izbânzi.

A fost România, așa cum această țară trăia în sufletul său, așa cum dorea ca ea să devină!

A rămas de aceea demn și înțelegător în toate situațiile, nu a devenit niciodată vulgar sau slugarnic, superficial sau obtuz, laș sau guraliv.

A fost tot ce nu putem fi noi, cei care ne reprezentăm doar pe noi înșine și tocmai de aceea unii dintre noi l-au adulat într-un fel de care el nu avea nevoie și cu care nu avea ce să facă, altii, mult mai numeroși, l-au urât cu ura inexplicabilă a celor care se urâsc pe sine.

Ultimul Mihai care a fost România a plecat.

Noi rămânem….