joi, 30 mai, 2024

Special Arad Logo

    Putin „cel Groaznic” și ghicitoarea (ne)ortodoxă a Rusiei

    de Tomck@t | 18 aprilie 2022, 6:04 PM | Cultură | Politikos | Topic special

    3

    Cosmin Popa și Petre Guran, la Conferințele Dilema Veche 2022 la Arad

    Putin. Rusia. Ivan cel Groaznic. Patriarhia Moscovei. „Cea de-a treia Romă”. Dileme vechi și noi, cu înverșunare actuale, chiar. În preambulul celei de-a doua seri a Conferințelor Dilema Veche la Arad din acest an, redactorul-șef al revistei, Sever Voinescu l-a citat pe Churchill: „Rusia este o ghicitoare, învăluită într-un mister, în interiorul unei enigme”, o aluzie, evident, la substraturile ideologice și istorice ale Rusiei, asemenea unei păpuși Matrioșka. În holul Primăriei, lângă intrarea în Sala Ferdinand, încă de la prima seară a conferințelor (joi), se găsea o masă plină cu cărți, mai mult de trei sferturi dintre ele având un numitor comun în titluri și în subiectele abordate: „Vin Rușii!”, „Alertă Roșie”, „Iarnă la Kremlin”, „Ucraina și Rusia”, „Rusia – o ecuație complicată”, „Ordine ucigașe – Regimul Putin și crima politică”, „Generația Putin”. Am întrebat vânzătoarea dacă s-au vândut câteva dintre ele și răspunsul a fost afirmativ, apoi am completat întrebarea cu o presupunere: „Mă gândesc că mai ales cele despre Putin”. „Evident”, a venit răspunsul, „că doar e tema principală acum”. Tema principală a ediției curente a Conferințelor Dilema Veche a fost, de fapt, „Europa versus…”, dar asocierea este de ordinul condiției sine qua non în contextul politic și social din zilele noastre.

    Conferențiarii invitați vineri au fost Cosmin Popa, istoric, cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, doctor al Universității București, cu studii universitare inclusiv la Moscova, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european, urmat de Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, doctor în istora civilizațiilor la École des hautes études en sciences sociales, Paris, specializat, printre altele, în cultul sfinților și monarhia bizantină și post-bizantină.

    Față de prima seară, în care accentul a fost pus pe teze ideologice, în cea de-a doua au fost mai degrabă prelegeri pe teme politico-istorice și istorico-teologice, în mod specific, în ambele cazuri, despre Rusia. S-au prezentat detalii, precizări și dovezi istorice esențiale, de fapt, pentru a înțelege – cel puțin din punct de vedere politic, în detrimentul eticii – modul de gândire rusesc, cultul personalității, aspirațiile imperiale, predilecția pentru simbolism și tradiție, precum și practicile politice, cu tot cu patternurile de-a lungul timpului, care nu pot fi ocolite. Și, în lumina „gesticulațiilor” politice și a războiului ruso-ucrainean actual, nu sunt ocolite nici în ziua de azi.

    Prea mare pentru Europa și prea mică pentru lume

    „Ceea ce încearcă Putin să facă în entitatea imperială rusă este și o modalitate de desăvârșire a construcției naționale rusești”, a spus istoricul Cosmin Popa. Această nouă identitate imperială rusă este reprezentată de „ideile pe care regimul colectiv rusesc, așa cum s-a structurat el după destrămarea Uniunii Sovietice, le-a plantat în societatea rusă. Acum, în funcție de circumstanțe, aceste idei sunt scoase la suprafață într-o formă distorsionată sau în acord cu intenția originală și acționează ca un ferment asupra intelectului colectiv rusesc”. În cazul rusesc, ca și în cazul german, „problema imperială este inexplicabil legată de problema națională”, pentru că „aceste două țări sunt, în esența lor, prea mari pentru Europa și prea mici pentru lume. Ceea ce predispune în mod structural și logic la dezechilibrare pe care, parțial, evenimentele politice violente le rezolvă sau nu”.

    Pentru a înțelege ce înseamnă astăzi Putinismul, Cosmin Popa a subliniat că sunt trei mari personalități în istoria Rusiei care au reușit să construiască în jurul lor sisteme politice: Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare și Stalin.

    Istoricul invitat la Conferințele Dilema Veche a punctat că „imperialiștii de astăzi definesc Uniunea Sovietică ca fiind forma perfectă a Imperiului Rus, de natură să rezolve principala dilemă a Rusiei, care – fiind structurată conform principiului unui stat național – se comportă ca un Imperiu multinațional fără să admită acest lucru. Totuși, Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin, nu a reușit niciodată să iasă dintr-o criză structurală”. Astfel, regimul politic rusesc se pune singur într-o dilemă pe care n-o poate rezolva decât prin intermediul războiului.

    „Formula politică și militară, de organizare a populației ruse, s-a dovedit mult mai eficientă decât cea a vecinilor săi, prin orientarea preponderentă a resurselor materiale și intelectuale către întreținerea și dezvoltarea mașinii de stat și a mașinii militare”, iar „puterea imperială presupune în mod absolut absența libertății”. Cosmin Popa vede expansiunea actuală a Rusiei către Ucraina ca pe o „direcție facilă a unui regim care este forțat să se consolideze prin intermediul războiului”.

    „Pentru ruși, deși perioada cuprinsă între 1856 și 1877 este descrisă ca fiind jugul Congresului de la Paris, ea înseamnă, paradoxal, cea mai rapidă expansiune teritorială rusească. Este perioada expansiunii teritoriale în Asia centrală și în Caucazul de Nord, în care Rusia abordează spații facile din punct de vedere tehnologic, politic și militar și obține rezultate spectaculoase, pe care nu le-a pierdut nici astăzi”, a spus istoricul Popa. Așa se explică acest „model integraționist”, respectiv relația Moscovei cu elitele politice din Caucaz, prin care Putin a simțit nevoia, în războiul actual cu Ucraina, să folosească în preponderență soldați recrutați din districtul militar de Sud: „relațiile dintre aceste populații și puterea centrală de la Moscova, și astăzi, este percepută, gândită și lucrată în termenii relațiilor de clan”.

    Gândirea imperială în Rusia funcționează ca exploziile de mină întârziată, e de părere Cosmin Popa: „anumite idei au fost lăsate să fermenteze, au fost lansate și abia acum ele sunt scoase și instrumentalizate de regimul politic. Ceea ce se întâmplă acum, practic, este o răsturnare, o basculare a unei gândiri imperiale”, care a existat încă de la începutul anilor 2000.

    Ceea ce a început, din 1991 până la începutul anilor 2000, ca un efort rusesc de occidentalizare a întregului spațiu post-sovietic, a eșuat într-o „basculare către reversul medaliei acestui imperialism economic și anume o punere a accentului pe îngustarea oportunităților modernizării și alimentarea logicii confruntaționale cu Occidentul”, a spus Cosmin Popa. Ceea ce a condus la o anumită percepție generală, la asocierea Occidentului cu pierzania. Iar din punct de vedere politic, așa cum a scris jurnalistul Marian Voicu în cartea „Matrioșka mincinoșilor: Fake News, Manipulare, Populism”, aceste circumstanțe au condus spre o nouă strategie: dacă Rusia nu e în stare să se întărească, poate slăbi Occidentul.

    Totul a început, deci, în anul 2000, când s-a format Comunitatea Economică Eurasiatică (predecesoarea Uniunii Economice EuroAsiatice / UEE), formată din Rusia, Belarus, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan și ulterior Uzbekistan (din 2005, dar suspendată în 2008), însă mai importantă de atât a fost crearea Spațiului Economic Eurasiatic în 2003, la care participa și Ucraina, în 2004. Atunci a început fenomenul care „ne arată cu exactitate când a început această basculare a imperialismului liberal rusesc, dinspre colaborare cu Occidentul spre confruntare”, a spus Cosmin Popa. În 2003 s-a petrecut și Revoluția Rozelor în Georgia, iar 2004 a fost anul campaniei electorale în Ucraina, un an extrem de violent, „care nu numai că a consemnat confruntarea între viitorul președinte Iușcenko și Ianukovici, ci care l-a pus pe Putin în fața unei percepții că asistă la un complot al Occidentului împotriva sa”. În 2005, în Rusia s-a înființat Mișcarea de tineret pro-Kremlin „Naşi” (Ai noştri), condusă de Vasili Iakimenko, „care nu a funcționat pe baza unei ideologii clare, dar a avut obiective foarte clare: ei erau meniți să lupte împotriva dușmanilor regiunii și dușmanilor lui Putin. O mișcare formată în spiritul a ceea ce istoricii nazismului german denumeau ca fiind voința Führerului”.

    De asemenea, în 2005, gândirea confruntațională a Rusiei a fost alimentată prin introducerea cărții „Istoria Războiului” al istoricului militar – generalul Vladimir Zolotariov, care spunea: „Rusia a reprezentat întotdeauna bastionul păcii și al echilibrului și s-a opus, politic și militar, tendințelor istorice ale Occidentului de subjugare morală și intelectuală asupra spațiului rus prin cultivarea valorilor tradiționale”.

    Tot în această perioadă debutează și interesul lui Putin pentru filosoful Ivan Ilyin. El aparținea unei mișcări intelectuale care a apărut la sfârșitul războiului civil, Emigrația Albă. Ei se numeau меняя всех, adică „Schimbarea tuturor”. Această mișcare intelectuală pleca de la premisa că bolșevismul urmează să realizeze o împăcare istorică între Imperiul Rus și ceea ce ar trebui să însemne modernitatea rusă. Ilyin a mai spus că Rusia este un organism viu, care indiferent de cât de mari sunt cutremurele prin care trece, ea se reface, unificându-se, pentru că reprezintă o lume în sine. Putin îl citează pentru prima oară pe Ilyin în 2006, când anunță programul de modernizare a Armatei, a subliniat istoricul Cosmin Popa. O altă personalitate de care Putin este fascinat este Generalul-locotenent Anton Denikin. În 2009, într-o convorbire cu o jurnalistă, Putin a citat din jurnalul lui Denikin: „Conflictul dintre noi și ucraineni este un conflict civil, între frații slavi, în care nimeni nu are dreptul să se amestece”, a remarcat istoricul Cosmin Popa.

    Între timp, în 2007, s-a instituționalizat ceea ce astăzi cunoaștem ca fiind „Lumea Rusă” (Russkiy mir) – titlul unei Fundații al cărei scop oficial era promovarea culturii și limbii ruse în lume, condusă de strănepotul lui Molotov, Vyacheslav Nikonov (istoric, consilier al lui Putin și membru al Dumei de Stat). Cosmin Popa a amintit în acest context și faptul că Centrul Rus de Știință și Cultură din București este o filială strâns legată de Fundația „Lumea Rusă”, nu este un Institut cultural deschis în baza uzanțelor diplomatice, „ceea ce, din punctul meu de vedere”, a adăugat istoricul Cosmin Popa, „ar trebui să reprezinte un semn de întrebare pentru geneza acestei inițiative în raport cu autoritățile române”.

    Potrivit istoricului Popa, retorica confruntațională a Rusiei își are rădăcinile de fapt în 1991, atunci când în primul său discurs adresat foștilor cetățeni sovietici, Boris Elțîn a pus problema compatrioților ruși rămași în afara noului stat. Doar că nu exista, pe atunci, un plan bine pus la punct pentru a-i reintegra în Rusia. Atunci a apărut această dicotomie privind cetățenia Federației Ruse indiferent de etnie, „Rossyanin” (cu cetățenie rusă) și „Russkiy” (rus etnic). Belarusul, Kazahstanul, Uzbekistanul au acceptat această inițiativă a Rusiei, dar nu și Ucraina. „Lucrurile au evoluat în paralel cu ceea ce Rusia a perceput ca fiind respingerea Occidentului. Respingerea Occidentului a venit nu atât în baza unui program occidental de ținerea Rusiei în afara Occidentului, ci mai degrabă în urma incapacității Rusiei de a administra într-o manieră rațională această tranziție. Ceea ce a asigurat una dintre premisele fundamentale ale Putinismului de astăzi și anume asocierea democrației și a imperialismului cu anarhia și decăderea”.

    În 1996, Elțîn a avansat un apel pe care istoricul Cosmin Popa l-a resimțit ca un semnal de alarmă, după cum declarase vineri, la Conferințele Dilema Veche de la Arad, și anume un apel la întreaga elită intelectuală umanistă din Rusia de a elabora o nouă idee națională: „Rusia se afla, ca și acum, într-o isterie a urgenței ideologice. Puterea politică contesta faptul că deșertul cultural-ideologic lăsat de dispariția Uniunii Sovietice nu fusese înlocuit decât cu autoritatea președintelui, fără ca în jurul acestuia să se acumuleze un corpus de idei care să dea o direcție de dezvoltare civilizațională acestei dictaturi”.

    Cel care a răspuns apelului formulat de Elțîn a fost etnograful și sociologul Vladimir Kabuzan, „care a lansat rezultatele unui studiu etnografic și sociologic extrem de extins al istoriei colonizării populației ruse pe întreaga suprafață a Uniunii Sovietice, un studiu care conținea și o hartă etno-lingvistică a populației ruse din fosta URSS, în care el susținea că Rusia fie trebuie să anexeze, fie trebuie să găsească o formulă de autonomizare lingvistică, teritorială și culturală pentru o serie de zone, dintre care sud-estul Ucrainei, nordul Kazahstanului, o parte a Letoniei și a Estoniei și, desigur, a Transnistriei”. Acesta era începutul preocupării Rusiei legată de compatrioții din țările vecine, rapid preluată de puterea politică.

    În anul 2000, apropierea de comunitățile rusești din străinătate a fost formalizată de documentul numit „Strategia pentru Rusia: Agenda președintelui 2000”, în care e stipulat, după cum a povestit istoricul Cosmin Popa, că „Rusia trebuie să își reinstaleze influența politică, economică și culturală asupra zonelor de după graniță în care există comunități rusești, prin preluarea, în prima instanță, a controlului economic, asupra infrastructurii energetice, în contra stingerii datoriilor acumulate de aceste republici, imediat după destrămarea URSS. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe baza acestei agende își formulează Anatoli Ciubais (n.red. – Fostul șef al Administrației Prezidențiale a Rusiei) teoria imperialismului din aparatul rusesc. Această persoană, la momentul acela, era nimic altceva decât proprietarul întregii structuri energetice rusești, RAO UES”. Este cel care a finanțat construcția a două dintre cele șase Centrale Nucleare de la Zaporojie din Ucraina „și astfel aveți explicația de ce rușii au intrat în Zaporojie și au declarat Centrala Atomo-Electrică ca fiind proprietatea RUSNANO (n. red. – Instituție rusă de dezvoltare a inovației creată în cadrul inițiativei prezidențiale denumită „Strategia de dezvoltare a industriei nanotehnologiei”. CEO: Anatoli Ciubais), a precizat Cosmin Popa, adăugând că „asta nu justifică decizia luată de ruși, însă e bine să știm, pentru că aceste lucruri se vor discuta la un moment dat și în instanțe internaționale”.

    De altfel, pe 23 martie 2022, Chubais a demisionat din funcția sa (inclusiv de consilier al lui Putin) și a părăsit Rusia, în semn de opoziție față de invazia rusă a Ucrainei.

    „Cel care formalizează politic relația între comunitățile rusești cu statul rus este Vladimir Tikhonov (n. red. – lider al Partidului Comunist din Rusia). Acesta definește lumea rusă ca fiind «comunitatea transeuropeană și transcontinentală, bazată pe loialitatea față de cultura de proveniență și loialitatea față de statul de proveniență»”. Acest program politic este foarte asemănător cu ceea ce practică astăzi Viktor Orban legat de maghiarii din bazinul Carpatic, a remarcat Cosmin Popa, adăugând că: „vom vedea dacă nu cumva Viktor Orban și-a greșit poporul, pentru că în cazul rușilor funcționează. Vom vedea dacă funcționează și în cazul maghiarilor”.

    Țelul lui Tikhonov a fost reintroducerea limbii ruse ca o a doua limbă în spațiile fostului URSS, cum ar fi Ucraina, Kazahstan, Moldova și țările nordice. Acest demers a fost însoțit de tipărirea mai multor cărți care susțin această idee, „pentru că dictaturile au această obsesie a cărții, care fixează paradigme care să nu mai aibă nevoie de argument”. În 2009, se alătură acestui demers nimeni altul decât Patriarhul proaspăt ales, Chiril. Istoricul Popa a mai semnalat ca un moment extrem de important pentru desfășurarea ulterioară a evenimentelor – care au condus la războiul de astăzi – anul 2013, când au început demersurile pentru anexarea Crimeii, iar Patriarhul Chiril, împreună cu președintele Putin, a vizitat Kievul, la sărbătoarea a „1025 ani de la creștinarea Rusiei Kievene”. Atunci s-a lansat oficial teoria identității etno-lingvistice a celor două popoare.

    Conducând deliberat discuția spre tema teologică, având în vedere că după el urmase istoricul Petre Guran cu conferința „Sinuciderea celei de a treia Rome”, Cosmin Popa a conchis discursul său cu următoarele: „Putin are o fascinație oficială pentru personajele istorice care incarnează ceea ce el numește «progresismul conservator». Personajul de care este fascinat cu adevărat este însă Ivan cel Groaznic. Aflat odată în vizită la o mănăstire, Putin a fost întrebat despre opinia sa despre Ordinul Oprichnikilor, în lumina morții Mitropolitului Filip al II-lea (n. red. – cel care a îndrăznit să contrazică deschis autoritatea regală și a fost executat la ordinul Țarului Ivan cel Groaznic), iar președintele Putin răspundea: «Asta este doar una dintre versiunile istoriei». Din punctul meu de vedere…”, a mai adăugat Cosmin Popa, „Putin este inteligibil. Ivan cel Groaznic este adevărata ghicitoare a istoriei ruse!”.

    Sinuciderea celei de a treia Rome

    Față de analizarea istoriei recente și mai puțin cunoscute a Rusiei din prima parte a Conferințelor Dilema Veche de vineri seara, cea de-a doua parte, susținută de istoricul Petre Guran, s-a concentrat pe o tematică mai concretă și mai bine documentată în istoria universală: Ortodoxia, mai precis istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, o lecție de istorie plină de semnificații și ramificații care dăinuie în timp până în zilele noastre.

    Așa cum se precizează și pe Wikipedia, la început, noțiunea de „A treia Romă” nu a avut în mod necesar o natură imperială, ci, mai degrabă, una apocaliptică. Scopul folosirii acestui termen era acela de subliniere a rolului Rusiei ca ultimul bastion al creștinătății, prăbușită sub loviturile „ereziei” catolice și ale dușmanului islamic. Din acest motiv, Rusia era văzută de credincioși asemeni celor șapte sute de israeliți care refuzaseră să se închine lui Baal în vremurile profetului Ilie, un sfânt foarte respectat în ortodoxie.

    Ideea a apărut pentru prima oară în scrisoarea-panegiric compusă în 1510 de călugărul Filofei din Pskov, destinată marelui cneaz Vasili al III-lea, în care scria: «Două Rome au căzut. A treia rezistă. Și nu va mai exista o a patra. Niciuna nu va lua locul țaratului nostru creștin!»”, referindu-se la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Moscova.

    În secolul XVI, un Patriarh ecumenic, Ieremia al II-lea Tranos a călătorit la Moscova cu intenția de a negocia mutarea sediului său de la Constantinopol (capitală devenită între timp Istanbul) în Împărăția Rusă. În cele din urmă, după doi ani, Ieremia s-a răzgândit și s-a întors în Istanbul. A propus, în schimb, să facă din Moscova Patriarhia cu numărul 3, în ordinea pentarhiei (guvernării). „Încă din secolul al XV-lea era această idee că sunt cinci mari sedii episcopale în Creștinism, anume Roma veche, Roma nouă, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Cum în secolul XVI Roma veche iese din calcul, fiindcă a căzut în erezie, s-a făcut loc pentru un al cincilea sediu. Patriarhul Ieremia a băgat Moscova între Alexandria și Antiohia (…) dar s-a răzgândit din nou și a pus Moscova pe locul cinci”, a povestit Petre Guran. „În secolul XVII, următoarele ocurențe ale formulei «Moscova – A Treia Romă» inversează raportul. Nu e vorba de o Biserică apărată de un Imperiu, ci de un Imperiu care înglobează o Biserică. Evoluția aceasta capătă însă o expresie tragică în momentul în care Petru cel Mare ridică problema în felul următor: «Dacă tot sunteți Biserica noastră, de ce trebuie să aveți voi un Patriarh cu care să stau eu de vorbă de la egal la egal? Facem un Sinod, toți sunteți Mitropoliți, un laic organizează ședințele Sinodului și voi vă ocupați de afacerile voastre religioase ale Imperiului Rus»”. Istoricul Petre Guran a arătat prin această poveste distincția dintre o comunitate eclezială și o comunitate politică, punctând că ulterior însă, în Imperiul Otoman, Patriarhul devenise tocmai ceea ce se numește un Etnarh, șeful unei comunități politice. „Este originea a ceea ce aceeași Biserică a denumit în sec. XIX Filetism. Adică confundarea între obiectivele unei națiuni cu cea a unei biserici (…) În secolul XX, Constantinopolul și Moscova au intrat într-o competiție în jurul ideii de reprezentativitate universală a Bisericii. Sunt două momente definitorii pentru reorganizarea Bisericii Ruse, ambele sunt legate de momente de criză: 1917 – abdicarea Țarului și 1991 – căderea URSS. Așa cum a spus Cosmin Popa, Rusia tot timpul pulsează dintr-o criză într-alta”, a precizat istoricul Petre Guran.

    După căderea URSS, Biserica Ortodoxă Rusă formulează din nou obiectivul său de a fi catalogată „Cea de-a treia Romă”, adică de a fi o Biserică autonomă față de stat. „Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei face un gest care înseamnă foarte mult, în 1997, într-o vizită în Germania: își cere iertare în nume propriu și în numele Clerului pentru colaborarea cu KGB-ul și pentru faptul că nu au slujit poporul credincios. Trădarea Bisericii!”, a povestit Petre Guran. Patriarhul a fost, desigur, criticat în Rusia, dar încercarea acestuia a fost o apropiere de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, de clericii ruși din Occident. În cele din urmă, în 2007, se realizează această unificare. „Multe voci au spus atunci că au pus problema greșit: nu trebuia Biserica Ortodoxă Rusă din Occident să se unească cu Patriarhia Moscovei, ci Clerul din Rusia trebuia să se dezică public de Serghianism (n. red. – un sinonim pentru trădarea credinţei în Hristos de dragul păstrării unei organizaţii exterioare bisericeşti, a prosperităţii sale pământeşti, şi a unei false păci, potrivit marturisireaortodoxa.ro). (…) După acest triumf, Alexei al II-lea părăsește scena istoriei după o moarte subită, totuși, o moarte suspectă (n. red. – în 2008), chiar dacă a avut o vârstă. Îi urmează succesor Patriarhul de astăzi, care vine tocmai din rolul de politician al politicii externe al Bisericii Ruse. E momentul care coincide cu nașterea ideii de Lume Rusă”.

    Petre Guran a remarcat că în această perioadă a reapărut tot mai des formula „A Treia Romă” și a pus întrebarea retorică: „Ce înțelegem prin asta? Autonomia Bisericii sau dimpotrivă, înțelegem o unificare între obiectivele statului și obiectivele Bisericii?”. În cele din urmă, spunea istoricul Petre Guran, a devenit din ce în ce mai clar că s-a produs o răsturnare cu 180 de grade și „aici ne lovim de ceea ce în antropologia secolului XX este numită distincția dintre o viziune holistă a societății și o viziune individualistă”, menționând numele teologilor-filosofi Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov și Jean Meyendorff, care toți au denunțat confuzia între spiritual și mundan. „Deci a Treia Romă este trădată sub numele de a Treia Romă. Libertatea Bisericii este anulată sub pretextul că este apărată”, spunea Petre Guran, citându-l apoi pe Episcopul Ștefan de Klin (cel care conduce departamentul de cooperare al bisericii cu armata, dedicat memoriei Marelui Război de Apărare a Patriei, Catedrala Forțelor Armate Ruse), care a spus: „Catedrala întruchipează toate epocile statului rus, Sfânta Rusie”.

    Pentru a sublinia această nouă „schismă” care se prefigurează în interiorul Bisericii Ortodoxe, Petre Guran l-a mai citat și pe fostul director al Editurii Patriarhiei Moscovei, Sergei Chapnin: „Ce se petrece astăzi este o religie civilă post-sovietică care oferă sprijin ideologic statului rus” (firstthings.com / „A Church of Empire”).

    Petre Guran a încheiat cea de-a doua seară a Conferințelor Dilema Veche la Arad cu o… dilemă: „Ce impact va avea acest fenomen asupra conștiinței ortodoxe în ansamblu? Aici se deschide o întreagă discuție foarte importantă: e posibilă o a Patra Romă?”.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Excelenta sinteza a primelor doua conferinte! M-as bucura sa existe si o continuare! Felicitari invitatilor, felicitari organizatorilor!
      P.S. O curiozitate: ar fi interesant (pentru mine, evident) sa citesc si opinia profesorului Notaros, daca-si poate face timp in afara articolelor scrise cu… prejudecata 🙂

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    0 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.