Ediția din acest an a Conferințelor Dilema veche la Arad, care a debutat ieri, în sala Ferdinand a Primăriei, a propus auditoriului o temă mai lejeră, dar – așa cum s-a dovedit în prima seară – cu valențe la fel de profunde și dilematice ca orice alt subiect serios: „Comedia lumii”.

Tema de acum a mai fost dezbătută și la Oradea, anul trecut, chiar la prima ediție în orașul vecin (evenimentul lansat la Arad fiind deja extins, în ultimii ani, și în orașe precum Timișoara, Iași și Cluj-Napoca). Gazda evenimentului a fost și de această dată redactorul-șef al revistei, Sever Voinescu, însă numai în prima parte a serii, urmând să susțină și el o conferință, fiind prezentat și „luat la întrebări”, la rândul lui (în dezbaterea de final), de antreprenorul arădean Michael Bulzan, coproprietar al unui dealer auto local (sponsorul evenimentului) și director regional (în Europa, Africa și Orientul Mijlociu) al renumitei Universități Duke’s Fuqua School of Business din SUA. Primul conferențiar al serii a fost scriitorul, antropologul, teologul și diplomatul Teodor Baconschi, fost Ministru al Afacerilor Externe al României, respectiv un invitat mai vechi al Conferințelor Dilema Veche la Arad, inclusiv al evenimentului antecesor, Festivalul de Științe Umaniste.

„Surpriza Bizanțului vesel”

Cu acest titlu, conferința lui Teodor Baconschi s-a „învârtit” în jurul religiei, mai precis al ortodoxiei bizantine, analizând în termeni istorici și sociologici înverșunatul „inamic” libertin al părții eclesiastice: râsul. Mai precis: parodiatorii, pantomimii, actorii de teatru (fie profesioniști, fie, mai ales, amatori) și – în mod special – asceții ortodocși numiți „nebunii întru Hristos”, „în viața cărora nonconformismul devine normă paradoxală: desăvârșirea se poate exprima și printr-o conduită aparent scandaloasă, care ridiculizează implicit fariseismul și limitele ierarhiei lumești”. Într-un cuvânt cuprinzător: Homo Ridens (din latină: „om care râde”).

Cităm din prezentarea conferinței lui Baconschi, de pe pliantul evenimentului: „De la teologii carolingieni, până la corifeii Iluminismului, stereotipurile ostile despre Imperiul Bizantin au accentuat trăsături precum «hieratismul» ascetic nemăsurat, polemica doctrinară sofisticată și un nesfârșit orgoliu, tipic grecesc, al auto-îndreptățirii. În realitate, homo ridens s-a trecurat și la Constantinopol, obținându-și un loc neașteptat chiar în sinaxare”.

Baconschi a suspus atenției aceste cazuri bizare și a argumentat că Biserica Ortodoxă, în Imperiul Bizantin, a avut o atitudine mai degrabă liberală, flexibilă și „mai inventivă decât am fi putut bănui”, acești batjocoritori, acești critici veseli ai sistemului vremii fiind lăsați în mare parte în pace, rareori ajungând la pedepsire dură – potrivit lui Baconschi, deși Sever Voinescu a ținut să-l cam contrazică în această idee, la finalul conferinței.

Figaro. Tac-su. Jolly Jokerul tragicomic al istoriei

Sever Voinescu a vorbit despre un personaj ireal de real, un pluri-politalent atât în arta dramatică, cât și în anumite arte exacte și, într-un fel, în „Arta războiului”, dacă e să-l evocăm în treacăt pe celebrul general-scriitor-filosof Sun Tzu. Doar în treacăt, pentru că în centrul atenției este acum Pierre Beaumarchais (1732 – 1799), un veritabil comediant al politicii și, implicit, al istoriei, având următoarele meserii, hobby-uri și statute de conjunctură: ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). El este cel mai cunoscut, totuși, pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro, care l-a inspirat și pe Mozart.

„Beaumarchais a avut o viață într-o asemenea măsură excepțională, încât trebuie să aduci dovezi clare că a existat în realitate după ce-i povestești biografia. Fără să fie un scriitor în sensul tare al cuvîntului, el a creat un personaj care rămîne etern, pe nume Figaro. Acest Figaro este atît de real în tot ce face și spune, încît ai nevoie de dovezi clare că e o plăsmuire, după ce vezi una dintre piesele care-l au ca erou principal. Modul în care viața autorului s-a împletit cu viața personajului constituie substanța acestei conferințe”, scrie Voinescu pe pliantul evenimentului.

Ce însemnau râsul și comedia în vremurile Revoluției Franceze și de ce revoluțiile sunt comedii tragice – asta a argumentat și exemplificat Sever Voinescu cu povestea mirobolantului Beaumarchais care, într-adevăr, ar putea fi ecranizată într-o comedie savuroasă despre cum poate un personaj boem să influențeze din umbră – voit, nevoit, de partea autorităților și împotriva autorităților, când, cum – evenimentele politice franceze și cele occidentale, cu alte cuvinte, o bucată semnificativă din istoria Europei și chiar din istoria mondială.

Biografia lui Beaumarchais se găsește pe Wikipedia, de unde a extras paragrafe și a citit, de altfel, în cea mai mare parte a conferinței sale, și invitatul/moderatorul festivalului. Cu precizarea că merită citită întreaga biografie, cea completă și complexă, iată totuși o succintă sintetizare, pentru a sublinia argumentele lui Voinescu: pamfletarul-ceasornicar Pierre Beaumarchais supără un magistrat, ca mai apoi să aibă susținerea publică în fața legii corupte, ca mai apoi să fie angajat de Ludovic al XV-lea și trimis ca spion în Londra, Amsterdam și Viena, ca mai apoi să fie angajat de Ludovic al XVI-lea și trimis în America, pentru a fonda o întreprindere comercială sprijinită de autoritățile regale franceze și spaniole, cu rolul de a aproviziona rebelii americani cu arme, muniție, haine și provizii, alimentând astfel Revoluția americană, ca mai apoi să țină aprinsă flacăra Iluminismului în Franța, luând din inițiativă proprie angajamentul de a publica toate lucrările lui Voltaire, la scurt timp după moartea acestuia, inclusiv cele care erau interzise în Franța, ca mai apoi să intre din nou în conflict cu autoritățile franceze, dar din cu totul și cu totul alt motiv, susținând o anumită doamnă Korman, implicată și închisă într-un proces de adulter. Partea semi-tragică vine imediat după Revoluția franceză, la erupția căruia, într-un fel sau altul, a pus și el umărul. Deși a încercat să ajute noua republică în calitate de traficant de arme, a fost declarat un émigré (loial al vechiului regim) și a fost exilat în Germania. Povestea aventuroasă și întortocheată a lui Beaumarchais are, totuși, un happy-end, deoarece numele lui a fost șters de pe lista proscrișilor émigrés în cele din urmă și s-a întors la Paris în 1796, unde și-a trăit restul vieții, în pace.

Astăzi (21 aprilie) și mâine (22 aprilie) urmează partea mai inedită și mai „light” a Conferințelor Dilema Veche.

În această seară, de la ora 19, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” se va juca spectacolul „Măscăriciul” după Cehov, cu Horațiu Mălăele și Niculae Urs (regia: Horațiu Mălăele) – singurul eveniment din cadrul Conferințelor Dilema Veche cu bilet de intrare (105,95 lei, disponibil online, pe iabilet.ro sau direct la casieria teatrului), iar sâmbătă, de la ora 19, la Cinema Arta, de data aceasta cu intrare gratuită, publicul arădean este așteptat la un show de comedie cu un Divertis și un Cațavenc, Toni Grecu și Ioan T. Morar: „Să fim veseli, ca să nu fim triști”.

• Citește și: Mai poate fi salvat Aradul prin râs?