Continuăm serialul nostru început nu se știe când și care se va termina, probabil, doar la dispariția noastră în eternitate.
E vorba aici de ce prostii am mai făcut în ultima vreme – mă includ, desigur! – folosindu-ne de oferta digitală, indiferent că este vorba de un simplu mail, un sms sau o postare pe FB. Oferta este bogată, cei rafinați optând și pentru alternative, gen Instagram și altele, naiba le mai ține minte pe toate.

În episodul de astăzi vom vorbi despre două atitudini sau tipuri de comportament caracteristice în spațiul virtual. Vedeți, până și termenul acesta de spațiu virtual ne duce în neant, în fond noi trăim în concret, avem nevoi fizice exact ca pe vremea cavernelor, dar toate acestea se uită pur și simplu când apeși pe buton și în fața ta începe să sclipească, să pulseze realitatea virtuală.

Cele două atitudini despre care vom vorbi tocmai de aici pornesc, se clădesc pe absența contactului fizic, ochi în ochi, gură-n gură, ca să o spunem pe aia dreaptă. În absența contactului concret, așa de la distanță și într-un mediu în care, dacă-i virtual, orice devine posibil, decența trece pe planul doi, empatia lipsește cu desăvârșire, omul scăpat de sub autocontrolul din timpurile în care comportamentul era reglat de un cod al bunelor maniere, își dă, cum spune românul, arama pe față.

Chestia asta cu arama e cu cântec, aici și acum nu o aprofundăm, mergem mai departe, exact ca pe FB, și ce dacă?!
Să începem așadar cu mojicul plin de bani care crede că le știe pe toate. Mă rog încrederea sa se bazează pe convingerea că poate cumpăra orice, minus bunăvoința morții. Da, a domnului acela acoperit la față și cu o coasă pe umăr.

Ei, acest tip se leagă de oricine care pare mai răsărit, mai altfel, mai așa cum el nu este.
Ultimul exemplu este cunoscutul afacerist timișorean care l-a făcut pe primarul Dominic Fritz pui de nazist într-o postare care între timp a fost retrasă din circuit. Nu m-am interesat prea tare cine este omul, nu e foarte important, cunosc specia. Din câte se pare cel mai tare îl doare faptul că nu prea mai are intrare acolo unde trebuie, așa că ce a zis el, ia să pună tunurile pe neamț.

Probabil nu se aștepta, că acesta, totuși venit mai din vest, nu se va face că plouă, ci îl dă pe mâna celor care au sau ar trebui să aibă grijă de curățenia spațiilor virtuale.

Gunoierii, adică, știți despre cine vorbesc, în fond pe virtual se adună în câteva minute atâta gunoi cât se adună într-o lună în orașul în care taie copaci și pune gazon de frânat tramvaiul Bibi al nostru.
Și cu el am ajuns la cel de al doilea tip. Aici exemplificarea este mai anevoioasă, fiindcă spre deosebire de mojicul agresiv, ușor de identificat, acesta se pierde în puzderia celor care cred că au umor.

Miștocarul fără obraz să îi spunem, cu atât mai mult cu cât miștoul este, pe lângă fotbal, sport național în țărișoară. Ba mai mult decât atâta, a devenit numărul unu, acum cu decăderea dramatică a fotbalului.

În Aradul nostru online sunt câțiva, vreo trei-patru care le au cu miștoul de calitate, au și umor, unii chiar o anumită modestie autocritică, însă cei mulți, crezând că se iau după aceștia, o dau în bară de fiecare dată, jignind în stânga și în dreapta, fără să se gândească la cel care suferă în tăcere și nu știe ce l-a lovit.
Exemplu nostru de aici este reacția plenipotențiară din zilele trecute la afacerea – să-i spunem așa, cum altfel – lui Bibi cu gazonul pus sub tramvaie.

Că presa s-a aruncat pe ea ca pisica pe șoarece nu e nicio problemă, e vară, lumea este în concediu, citește mai mult felicitări și la mai mare, ziarele aleargă după cititorii care n-au altceva mai bun decât să navigheze pe Internet. Pe de altă parte, e drept, poza cu tramvaiul Imperio împingând înainte gazonul pus nu de mult de lucrătorii plătiți din banii noștri avea ceva apocaliptic, o ilustrație a modului în care în orașul acesta nimic nu mai funcționează, până și apa curge invers.

Numai că nu toți dintre cei care au postat fotografia, trucată, prelucrată ori doar așa, au și spirit, au si responsabilitate și mai ales simțul umorului. Așa că a ieșit cu râs, haz de necaz, evident, arădeanul, săracul de el nu mai putea nici să tragă apa din cauza hohotelor de râs care îl zguduiau cu telefonul în mână.

Am râs, așadar, iar cu asta s-a terminat. Nimeni nimic, cu atât mai puțin organele financiare și de control. Cele care după așa o poză și după ce au râs destul, ar trebui să se pună în mișcare, să vadă, ce și cum, cine și de ce, din ce bani, câți și alte cele care răspund la întrebările privind modul cum cheltuiesc aleșii noștri banii publici.

Eu, bine, sunt naiv și la vârsta asta, chiar mă așteptam la o mică demonstrație în fața primăriei.
Cu atât mai mult cu cât ieri a ieșit la iveală că administrația lui Bibi plătește și pentru tunurile din Craiova. Nu de alta, dar e de plâns, nu de râs.
Că știți cum se spunea pe vremuri: râzi de mine, râzi de tine, râzi de clasa muncitoare…