Lacrima nu exprimă durere, poate frică, temere, nesiguranță, dezamăgire, dar niciodată durere. Durerea este dincolo de lacrimi.

Cred că de asta nu m-am dat niciodată în vânt după filmele lui Steven Spielberg. Chiar dacă am avut șansa să văd primul său film pe marile ecrane din Arad chiar în anul apariției sale: în 1971. Eram în anul trei la liceu în perioada cea mai liberală a comunismului românesc, Ceaușescu era iubit în America, iar filmele de acolo veneau de cum apăreau. Minus, desigur, cele care ar fi fost direct anticomuniste. „Duelul”, primul său lung metraj artistic, un film de televiziune de fapt, mi-a plăcut. Poate vârsta, poate tema – un „duel” pe șosea dintre un automobilist și un camionagiu – poate tocmai prezența firavă a elementului determinant al filmelor spielbergiene: sentimentalismul superficial, poate vremurile.

„Fălci”, primul mare succes al său, nu m-a mai impresionat, erau deja prezente toate trăsăturile de bază ale filmelor spielbergiene viitoare: artificialitate, spectaculozitate fără dramatism autentic, nemaivorbind de sentimentalismul deja pomenit. Iar „bomba” cu care Spielberg a condus lista vânzărilor aproape trei decenii, acel „E.T.”, considerat până astăzi un etalon, m-a făcut să zâmbesc. Da, era o povestioară nostimă, dar neserioasă în modul căutat în care insista pe motivul la modă atunci al extratereștrilor. Pentru copii și mame sentimentale era perfect, dar nu și pentru mine, aflat tocmai în căutarea celei de a șaptea arte.

Din momentul în care a devenit ceea ce este și astăzi, nașul necontestat al Hollywoodului, nu m-a mai interesat. M-am uitat desigur la câteva filme, „Lista lui Schindler” sau „Salvați soldatul Ryan”, ocolind de departe filmele sale cu Indiana Jones și altele concepute evident pentru succes de casă și epatarea spectatorului nepregătit. Faptul că a devenit regizorul cel mai bogat, cum este și astăzi, cu cele mai mari succese de casă din istoria Hollywoodului, nu m-au impresionat deloc, dimpotrivă, confirmau convingerea că Spielberg nu face filme de artă, ci filme de consum de o calitate deosebită.

Accentul este aici pe calitate, așa cum vom vedea și în filmul evident autobiografic despre care discutăm și care, dincolo de modă, este parcă o pedeapsă pentru regizor: nu face bani. Da, nu prea are succes la public, chiar dacă critica nu se mai oprește din laude. Ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu filmul său de anul trecut: „West Side Story”.

Critica nu se oprește fiindcă, da, calitate, mai precis, meserie este, în fond din acest film autobiografic vom afla, dacă nu am știut până acum, că Spielberg face film de la șase-șapte ani, știe tot despre tehnică, organizare, scenarii și alegerea actorilor, numai că arta este, așa cum durerea este dincolo de lacrimă, dincolo de toate astea. Sau așa cum îi spune în finalul filmului John Ford, jucat aproape diabolic de David Lynch, adolescentului Spielberg: arta în film nu este în ceea ce se vede, ceea ce se arată, ci în ceva, precum linia orizontului, ceva ce nu este „văzut” de nimeni doar de regizor, dar este acolo.

În timp ce în filmele lui Speilberg se spune și se arată totul, iar ceea ce nu se vede, dar ar trebui să fie acolo, este înlocuit de lacrimi. În „The Fabelmans”, lacrimile curg șiroaie, toți au ochii înlăcrimați, indiferent de situație sau persoană. Toate acestea au de fapt rolul de a ascunde că Spielberg în afara unei povești sirupoase despre cum a devenit el regizor și mogulul Hollywoodului, nu are ce să mai spună. Cui nu-i place, asta este, se poate uita la Ingmar Bergman, Truffaut sau Fellini, Dumnezeu cu mila.

Problema cea mare este că în acest film autobiografic, mergând pe calea bătătorită anul trecut de „Belfastul” lui Kenneth Brannagh, marele Spielberg, neavând ce spune, se mai scapă: povestea primei sale iubiri, îmbălsămată în cunoscutele, dar niciodată recunoscute, diferențe dintre evrei și restul lumii, este de o falsitate desăvârșită. Ș-apoi urmează momentul culminant, acela în care tânărul Spielberg ne spune motivul pentru care face film de mic copil: pentru că filmul arată, mai precis pentru că în film poți arăta, spune și ceea ce nu ai curajul să faci sau să spui în viața reală, dincolo de obiective și de ecrane.

Este spre sfârșit, momentul festivității de la terminarea liceului, atunci când realizează că tânăra și focoasa creștină, la care tocmai îi declară dragoste, nu întoarce sentimentele sale, iar vedeta clasei, cel care l-a și pocnit făcându-l covrigar evreu, este marcat de modul în care „covrigarul” îl prezintă în filmul făcut pentru această ocazie la o petrecere a clasei pe malul mării. Adică faptul oarecum straniu că în film el nu mai apare ca masculul alfa, deștept și dominant, ci exact invers, un fel de fraier închipuit, întrebându-l pe Sammy (de la Samuel – în loc de Stevie de la Steven) dacă este conștient de cum l-a prezentat, cum de a reușit să arate în film opusul a ceea ce este în realitate.

Și mai este o scenă în care Sammy Fabelman – Fabelman în germană ar fi povestitorul în loc de jucăușul din Spielberg – dovedește că nu înțelege despre ce este vorba. Familia primește vizita unui unchi bătrân și aproape vagabond care, atunci când realizează că Sammy este vrăjit de arta filmului, îi povestește viața sa de îmblânzitor de lei, respectiv anii petrecuți la Hollywood, în lumea filmului, avertizându-l că arta îl va rupe în bucăți, făcându-l incapabil de viață normală. La întrebarea tânărului „cineast”, ce artă e aia să-ți bagi capul în gura leului, unchiul, foarte expansiv și colorat, îi spune: nu asta este arta, ci ca s-o faci astfel încât leul să nu îți smulgă capul de pe umeri.

Numai că tânărul Sammy-Stevie nu învață nimic nici de la unchi, nici de la John Ford-David Lynch. Drept urmare, nici nu ajunge vreodată la adevărata artă a filmului: în loc să caute la exprimarea inexprimabilului care tocmai asta așteaptă, să așeze orizontul astfel încât să nu realizăm că niciodată nu este acolo unde ne așteptăm să fie, el ne repetă la nesfârșit tot ceea ce vrem să auzim înainte de culcare în viața noastră lipsită de orizont.

Asta exprimă succesul popular pe moment, dar în asta constă și drama bătrânului Sammy-Stevie: până la urmă trebuie să realizeze că banalul repovestit ”cu simțire” de mii de ori nu este artă, ci acel ceva care se schimbă cu timpul, precum gusturile dictate nu de sus, din transcendent și inefabil, ci de jos, din falsitatea pseudo-problematică, dar cu atât mai comercială. Ceea ce explică și insuccesul la public al ultimelor sale filme. Cu toate că, da, sunt cu happy-end cât se poate de fericit.

Ce să-i faci, gusturile se schimbă, doar arta rămâne…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”