La 10 ani de existență, fARAD vine cu o inițiativă inedită: un top 10 al celor mai bune documentare românești de după 1989, alcătuit de cineaștii care au participat la festival cu filme în program sau ca mentori și participanți în laboratorul festivalului. Un top care, așa cum veţi afla mai jos, nu trebuie privit ca o biblie.

Duminică, pe 26 noiembrie, în ultima seară a festivalului, de la ora 18:30, la Cinema Arta, criticul de film Mihai Chirilov, cofondatorul fARAD, va modera „I ♥️ DOC – Gala celor mai bune documentare românești post-’89”, în cadrul căreia vor fi prezentate, de către regizori consacrați, documentariști aspiranți, personalități intelectuale din Timișoara și Arad, filmele documentare care au marcat anii de după Revoluția din 1989 şi va fi făcut public un top 10 al celor mai bune filme documentare din ultimele trei decenii, așa cum a rezultat el în urma voturilor cineaștilor.

L-am rugat pe Mihai Chirilov, unul dintre „părinții” fARAD, anul acesta prezent aici în calitate de consultant artistic, să ne răspundă la câteva întrebări legate de gala propusă în acest moment aniversar pentru festival, dar și să ne indice preferințele sale legate de filmele documentare din ultimele trei decenii și să ne facă câteva recomandări legate de filmele din festival.

(Afișul Galei celor mai bune documentare românești post – ’89) 

– E un act de curaj, sau cel puțin aşa îl văd eu, să lansezi un top al filmelor documentare româneşti de după ’89 (şi o gală dedicată top-ului 10 al celor mai bune documentare) la Arad. Şi, deşi îmi imaginez că ideea iese din graniţele Aradului, că aveţi planuri mari cu acest top, de câteva zile mă tot gândesc la asta şi la expresia Monicăi Lovinescu – „Adevăratul curaj este cel fără speranță”. Ce speranţe aveţi legate de acest top? Ce planuri?

Mihai Chirilov: Nu i-aș spune curaj – curaj are cel care-și riscă viața sau cariera pentru a face un documentar pe un teren minat la propriu sau la figurat. La drept vorbind, de ce ai avea nevoie de curaj pentru o practică relativ curentă cum este cea a topului? Există ceea ce se cheamă curajul propriilor opinii, dar în cazul de față vorbim mai degrabă de asumarea lor în spațiul public și de o anume responsabilitate, menite să reflecte, în cele din urmă, o realitate validă și un verdict obiectiv făcut din media aritmetică a unor alegeri subiective.

Topurile nu sunt biblii. Ele sunt mai degrabă controversate, imperfecte, uneori contestate (date fiind vreo omisiune flagrantă sau legitimitatea grupului de votanți) – dar rămân niște exerciții critice revelatoare și un excelent declanșator de conversație, fie el și în contradictoriu. Faptul că se întâmplă acum, la Arad, ține pur și simplu de cifra rotundă a festivalului (ediția a 10-a) și de interesul nostru – pur curatorial, dacă vreți – de a face o sinteză, de a lua pulsul genului, de a cerne calitatea din cele câteva sute de documentare realizate după 1989, în plină libertate de gândire și de creație, și de a vedea în ce măsură ele (re)interpretează istoria trecută și realitatea contemporană a societății ultimelor trei decenii.

În cadrul galei de la fARAD vom dezvălui cele zece titluri, cu suspansul aferent și comentariile la cald ale unor invitați speciali despre configurația topului și consistența lui tematică, urmând ca în 2024 să organizăm la București un eveniment compact de câteva seri în care să proiectăm toate filmele, cu speranța, poate, că multe dintre ele își vor găsi un public nou.

– Ați inclus în acest top al documentarelor românești, pe lângă cele cu input artistic, și cele de investigație, care nu ajung mai niciodată în sălile de cinema și e aproape de înțeles dacă luăm în calcul că aceste săli sunt deținute în mare parte de autorități publice. Sunt filmele care fac cele mai mici concesii publicului, cred, dintre toate filmele românești. Unde e locul documentarelor de investigații? Vă întreb știind că nu căutați cu lumânarea să bifați subiectele fierbinți ale zilei.

Mihai Chirilov: Acest top este rezultatul procesării câtorva zeci de clasamente în care fiecare votant a fost liber să-și aleagă favoriții, indiferent de „genul programului’’, din toate lungmetrajele documentare românești de cinema de după decembrie ’89. Singura „restricție’’ a ținut de filtrul de memorie al votanților, întrucât nu există la îndemână o arhivă centralizată a tuturor titlurilor, așa că fiecare s-a bazat pe ce și-a adus aminte… sau făcând pe detectivul pe net – că tot ați amintit de documentarul de investigație.

Nu cred că va fi o surpriză pentru nimeni că cel mai sonor titlu din această categorie (altminteri nu foarte bine reprezentată în documentarul de cinema autohton, dacă nu punem la socoteală demersurile jurnalistice din spațiul online) se regăsește în top 10-ul fARAD-ului – și mai trebuie spus că el a fost nu doar excelent distribuit în sălile noastre de cinema, ci și foarte prizat de public.

Nu mi se pare câtuși de puțin că documentarele de investigație ar fi mai defavorizate decât alte tipuri de documentar, dimpotrivă; ele ajung în săli tocmai pentru că șansele de a stârni interesul publicului sunt mai mari, date fiind dinamismul formulei și promisiunea unor revelații. Nu văd în ce măsura ar putea autoritățile publice să le saboteze în această privință, de vreme ce majoritatea sălilor din România sunt private.

După cum nu văd nici în ce fel ar putea un documentar, de orice tip ar fi el, să facă vreo concesie publicului, de vreme ce noțiunea de documentar, cel puțin la noi, rareori antrenează un succes colosal de box-office. Neașteptat, poate (vezi „Țara moartă”). Considerabil, da (vezi „România sălbatică”). Iar astea sunt excepții. Dar dacă vorbiți de subiecte fierbinți, cauze la modă și felul – de cele mai multe ori simplist, senzaționalist și demonstrativ – în care acestea devin marfă de documentar, aveți dreptate: sunt circumspect.

– 30 de cineaști care au participat într-un mod sau altul la festival, care sunt legați de fARAD, au stabilit, aţi spus într-o emisiune, acest top, dar pentru mine și cred că și pentru cititori important e și cum ar arăta topul lui Mihai Chirilov.

Mihai Chirilov: N-o să le numesc acum pe toate, dar documentare esențiale precum „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică), „Asta e” (Thomas Ciulei) sau „Toto și surorile lui” (Alexandre Nanau) nu au cum să lipsească din topul meu personal. Alături de ele stau însă și „Nisipuri” (Claudiu Mitcu), „Holy Father” (Andrei Dăscălescu) sau „Un ultim an în 114 minute” (Daniel Djamo).

Dincolo de preferințele personale, mi se pare interesantă și revelatoare media rezultată din cele peste 30 de topuri personale, alcătuite de membrii activi ai comunității dezvoltate timp ce aproape zece ani în jurul fARAD-ului: atât cineaști tineri, cât și consacrați care au fost prezenți fie în selecția oficială, fie în programele de mentorat ale festivalului. Precizez asta tocmai pentru că am invocat anterior legitimitatea unor asemenea inițiative.

– Sunt la fel de curioasă, pentru că la TIFF mă ghidez şi după recomandările dvs. (acolo e greu să stabilești ce alegi să vezi dintre sutele de filme), ce recomandări ar face Mihai Chirilov la fARAD10, un top 3 filme de neratat?

Mihai Chirilov: Într-adevăr, la TIFF e mai greu de navigat în program pentru că multe proiecții se suprapun – de unde și necesitatea unor sugestii sau recomandări care să diminueze stresul publicului bombardat de ofertă și riscul frustrării de a pierde ceva esențial din cauza unei alegeri pripite. La fARAD lucrurile stau altfel, e mult mai confortabil – mai ales dacă și tema festivalului îți face cu ochiul.

Formatul compact și foarte focusat-curatorial al festivalului îți permite să vezi tot, dar dacă ar fi să recomand trei lucruri din el, acestea ar fi: grupajul de scurtmetraje ale lui Lauren Greenfield („Copiii și banii”, „Cea mai tare seară” și „Magic City”) și felul organic în care aceste „pilule” reflectă universul de idei al celei care, cu sulfurosul documentar „Generația $”, a inspirat tema ediției actuale de fARAD; portretul pe care Laura Poitras îl face artistei Nan Goldin în „Toată frumusețea și durerea”; și binomul „Eleganță / Antreprenor” al lui Virpi Suutari, reminiscent stilului și personajelor din filmele lui Kaurismaki – ca warm-up la anticipata premieră a cineastului finlandez, „Fallen Leaves”.

– Un festival susținut de autorități locale e posibil să fie măsurat în numărul spectatorilor, în numărul proiecților și de aici în impactul pe care îl are imediat în societate. Ne-ar putea face cantitatea să devenim mai mari, mai importanți?

Cum crește un festival mic de film documentar în anii aceștia în care istoria, realitatea care ne înconjoară, care stă la baza documentarelor, ne interesează prea puțin dacă nu o putem deforma prin toate lupele posibile: ficțiune, social media, convingeri politice şi nu numai, showuri. V-ați gândit la mai multe concesii pentru publicul larg?

Mihai Chirilov: Așa cum nici televiziunile naționale nu sunt supuse tiraniei rating-ului, nici festivalurile susținute de autorități locale nu presupun, din fericire, tunuri de marketing sau gabarite mari și nerealiste, ci mai degrabă propuneri originale, serioase, menite să coaguleze în jurul lor o comunitate și să genereze continuitate.

Mărimea vine în timp, nu imediat, și se face organic și cu pași mici – cel puțin acesta a fost pariul fARAD-ului. Desigur că poți crește, dacă ai resursele necesare (buget, spații de proiecție, echipă etc), dar e degeaba dacă nu crești întâi un public și te trezești cu sălile goale.

Care public poate fi într-adevăr mai ușor sedus de o temă gen Celebritatea (ca la ediția în care am avut filme despre ABBA sau Zlatan) decât cu o selecție despre Revoluții sau Peisaje urbane – dar nu văd în asta o concesie, ci pur și simplu un subiect natural mai atractiv. Nu mă tem foarte tare de acele lupe deformante despre care amintiți, pentru că, la urma urmei, nici documentarul nu e o oglindă fidelă a realității (și nici nu ar trebui să fie); și el o „deformează”, transfigurând-o însă artistic.

– Ați afirmat, tot de curând, că ați încercat din start să-i găsiți o individualitate acestui festival în peisajul bogat al festivalurilor de gen, dar şi că multe documentare românești lansate în același an nu și-au găsit loc la fARAD pentru că nu s-au potrivit pe tema aleasă, chiar dacă ea nu e luată în sens foarte strict.

Cum ați (re)defini acum fARAD-ul, la 10 ani de la prima ediție, atunci când ați pornit pe un teren evident virgin?

Mihai Chirilov: Pariul curatorial, acela de a organiza selecția fiecărei ediții în jurul unei teme (sau al unui concept), este ceea ce individualizează fARAD-ul pe piața autohtonă a festivalurilor de gen. Ni s-a părut de la bun început un demers perfect calibrat pe cadrul existent și mărimea selecției propuse, dar și un stimulent aparte atât pentru autorul selecției cât și pentru public.

Sigur că am fi putut avea un număr dublu de filme arondate temelor alese, dar asta ar fi însemnat să facem rabat la calitate, așa că am preferat să extindem amplitudinea festivalului prin introducerea unei componente conexe selecției: laboratorul destinat tinerilor cineaști. Acum că și laboratorul a prins rădăcini, simțim și noi că e momentul să adăugăm o nouă dimensiune în selecția festivalului la începutul celei de-a doua decade din existența lui. Poate chiar o competiție cu un premiu dedicat.

(Afișul Festivalului de film documentar fARAD, ediția cu numărul 10)

Citește: 

În premieră la fARAD10: I ♥️ DOC – un clasament al celor mai bune zece documentare românești post-’89

„Este un festival tematic cum nu prea întâlnești în rețeaua festivalurilor” – Dimitris Kerkinos, despre fARAD | INTERVIU

Corina Șuteu, președintele fARAD: „Cheia nu este să provoci, ci să educi un public în așa fel încât să dorească să vină la cinema”

Eveniment online în cadrul fARAD10 – „Documentarul și literatura: Un Salon Insula 42” cu Radu Pavel Gheo, Raluca Selejan și Oana Doboși

De la I ♥️ NY la I ♥️ fARAD. Expoziția de afișe Milton Glaser a deschis noua ediție a festivalului de film documentar | VIDEO

Povestea fARAD – de 10 ani, cel mai important și așteptat festival de film din Arad

Programul complet fARAD 10, pe zile. 15 documentare, în premieră la Arad