Ca să fiu sincer, nu știu de câte ori dar cel puțin de 12 ori, adică exact de atâtea ori cât face prima tranșă de filme realizate de regizorul Tedy Necula „cu arădeni care povestesc despre visul lor, modelele lor și ce iubesc la orașul Arad”.

Citatul este oficial, chiar dacă nițel stângaci, dar ce pretenții poți să ai de la un oraș în care până și primarul scrie, probabil din rațiuni de economie, unii cu un singur „i”. Da, e vorba de un proiect cultural, numit cât se poate de inspirat „Inspir Arad” care ne va costa cam două sute de mii de lei, o bagatelă, realizat de o echipă bucureșteană, având în vedere că noi nu ne pricepem deloc la film, chiar dacă Kinema Ikon, grupul care a făcut filme despre Arad încă din anii șaptezeci ai secolului trecut, este cunoscut peste tot în lume, mai puțin la Arad. Nemaivorbind de cei câțiva arădeni, pe puțin cinci, care își duc veacul de o bună vreme în cinematografia bucureșteană și chiar budapestană, dar la primărie n-a auzit nimeni de ei. Sperăm totuși că vor fi introduși pe gratis și ei în programul Inspir, măcar ca oameni care povestesc despre „ce iubesc ei la orașul Arad”.

M-am gândit de aceea să ofer câteva scenarii pe gratis – două sute de mii nu e mare lucru pentru un ștaf de cineaști – pentru regizorul Necula și ștaful său, având în vedere că, din câte au afirmat, s-au inspirat din presa locală la alegerea acelor arădeni care vor povești despre visurile lor, despre modele și despre ce iubesc ei la orașul Arad.

Mi-am permis acest gest având în vedere și inițiativa colegilor mei mai tineri, cei care au și realizat deja un filmuleț – desigur, tehnic incomparabil cu minunățiile pe care le vor produce bucureștenii – inspirat din viața de toate zilele ale orașului, chiar dacă personajul era doar prin trecere pe aici

Nu voi vorbi despre visurile mele, la vârsta mea ar da cam nasol, nemaivorbind de cunoștințele mele de psihanaliză, nici despre modele, voi spune însă câteva chestii pe care nu le mai iubesc la orașul acesta al meu, numit Arad. Fără pretenția ca ștaful, plătit cu 200 de mii, să le transforme în imagini, mai mult pentru munca lor, niște repere, indicații la ce să ocolească atunci când vine vorba de iubire. Mai ales acum, de Rusalii, când, după cum se știe, Sfântul Duh pogoară asupra discipolilor.

Aș începe cu stadionul UTA care se construiește din timpuri imemoriale pe locul vechiului stadion care s-a construit într-un an și unde am văzut meciul în care UTA a eliminat Campioana Europei din acel moment. În locul lor aș ocoli și Cetatea, chiar dacă împrejurimile sunt pitorești și reconfortante, având în vedere că pe aproape au fost executați cei 13 generali ai armatei revoluționare maghiare din 1848-49. Nemaivorbind de animale. De tot felul. Cai, vaci, capre, porci care se plimbă de o vreme prin oraș, mai ales în zilele de sărbătoare. Probabil au și ele visul lor, modelele lor și ar fi foarte bucuroase să ne vorbească, dacă ar putea, despre ce iubesc ele la orașul Arad. Nu de alta, dar ele chiar au ce.

Promenada lungă a falezei Mureșului, cu locuri binecuvântate de păscut și odihnă, nederanjate de forfota umană, de bicicliști sau bărci cu motor. Da, e drept, pe vremuri nu aveau loc de atâtea biciclete, iar pe lângă Mureș se temeau de zumzetul nenumăratelor bărci care făceau naveta între Trei Insule, Port Arthur și Ștrand. Acum, însă…

Uite, de exemplu, ieri, de Rusalii, au ajuns chiar în Piața Catedralei, în buricul târgului cum se spunea mai de mult. Acum nu se mai spune, dar ele, caprele, probabil și-au dat seama că administrația vrea să desființeze târgul secular de acolo, transformând piața în loc de odihnă și promenadă care să fie începutul zonei pietonale care va lega centrul cu Cetatea.

Altfel spus echipa cinematografică a Domnului Necula ar putea începe chiar de aici. Împreuna cu căprițele. Ar inspira o gură de aer proaspăt rural-pastoral și ar porni cu omul cu visele și modelele, înconjurați de animăluțe și animale mai mari, având grijă să nu le pice în cap bucăți de tencuială de pe clădirile istorice printre care trec, grăbindu-se apoi prin piața Avram Iancu, acolo unde nici acum nu este garaj subteran și nici piramidă de sticlă ca la Luvru, pe urmă pe lângă Teatrul Vechi, acolo chiar foarte repede, să nu se huluie tocmai când trec ei, peste pod n-ar fi problemă, cu toate că mai nou au apărut și acolo gropi și crăpături cât brațul și iată, ar ajunge în fața Cetății în cele din urmă. Desigur, ei nu și-ar da seama de asta din cauza buruienilor, însă ajunși aici ar putea coti la stânga, direct pe ștrand, pe o terasă, cu caprele și vaca după ei – da, vaca îi așteaptă chiar în sensul giratoriu din fața Cetății -, să încheie frumos filmulețul cu cele mai nebănuite vise împlinite în Aradul care nu de mult, se vede asta clar chiar și cu pereții coșcoviți, a fost un oraș pe care îl puteai iubi, puteai visa, aveai modele și te puteai distra de minune prin el…

Chiar dacă nu erai atât de inspirat precum administrația de acum…