Este un apropo de care nu pot face abstracție.

Săptămâna care a trecut printre puținele, dar cu atât mai eclatante evenimente, a fost și săptămâna în care în Arad a filmat o echipă din București. Întâmplarea face că am fost cooptat în această echipă – nu neapărat pentru cunoștințele mele, ci datorită unor relații personale – petrecând săptămâna pe lângă ei în orașul de care erau din ce în ce mai impresionați.

Desigur, asta și pentru că filmau un documentar artistic despre arhitectura Aradului și cu cât pătrundeau mai adânc în temă, realizau că orașul este unic din mai multe puncte de vedere, înainte de toate prin valoarea sa urbanistic-arhitecturală.

Pentru cei care nu sunt foarte familiarizați cu tema, doar atât că Ludovic Szántay, personajul central al documentarului care se face, a fost unul dintre arhitecții Aradului în prima jumătate a secolului trecut, unul care și-a lăsat amprenta cu vârf și îndesat pe imaginea pe care o contemplăm și acum dacă facem abstracție de multitudinea de afișe lipite pe pereți: atenție, cade tencuiala!

Biserica Roșie, clădirea băncii care se uită la Primărie, palatele Szántay și Bohuș și în cele din urmă Palatul Cultural, toate acestea și multe altele poartă pecetea priceperii și a atașamentului arhitectului școlit la Zurich pentru orașul său. Și atunci nu am vorbit de cele care sunt trecute cu vederea, îndeosebi de clădirile comercial-industriale pe care le-a construit în perioada interbelică. Cei care trec pe Unirii, probabil nu cu toții știu cu acele antrepozite folosite mai nou în diverse scopuri tot de el au fost construite, fără să mai vorbim de cel neștiut de nimeni și care este în sine o operă de artă, aflat la marginea orașului și în pericol să fie înghițit de comercialismul care se extinde aproape imperceptibil, înlocuind clădirile cu personalitate prin cutii moderniste care se aseamănă toate.

Iar în timp ce echipa se minuna din ce în ce mai spectaculos de câte comori arhitecturale ascunde Aradul, în oraș se întâmplau lucruri mai puțin demne de trecutul, hai să spunem, oarecum luminos, chiar dacă nu atât de glorios. Și nu doar întâmplarea face că se întâmplau lucruri care tot aspectul urbanistic vizau. E vorba de iarba dintre liniile de tramvai care a oprit circulația și, nu în ultimul rând, de acel celebru plan geotehnic care viza un parc din Arad, dar era făcut pentru Craiova. Pe care, dacă nu era o consilieră mai atentă – deh, așa e cu femeile, mai ales dacă sunt și în opoziție –, consiliul îl vota cât ai fi zis pește.

Legat de aceste exemple care ilustrează preocuparea actualei administrații de aspectele urbanistice, un adaos tot pe baza remarcilor bucureștenilor care au venit să filmeze Aradul: prea multe afișe cu „atenție, cade tencuiala” pe clădirile de mare valoare pe care le filmau. De fapt, Palatul Kohn, poate unul dintre culmile proiectelor lui Szántay și care se încadrează plenar în stilul numit secession, a fost filmat mai așa în treacăt, având în vedere starea jalnică în care se află (pentru cei care nu știu unde este, e pe Episcopiei, pe colț, unde este terasa cu bustul primarului de atunci).

Filmând prin cele două palate reprezentative realizate de arhitectul arădean – o observație venită din partea istoricului Gheorghe Lanevschi subliniază că orașul a fost construit, lucru mai rar, aproape în totalitate pe baza proiectelor arhitecților arădeni, fie că se numeau Szántay, fie Tabacovici sau Rafiroiu – Palatul Bohus, cel cu cinema Studio, și Palatul Szántay, cel de pe Horia, după Palatul Neuman, am dat de nemulțumirea locatarilor privind lipsa de sprijin a Primăriei actuale arădene.

Ambele clădiri se află într-o stare deplorabilă, primul lift din Arad, cel din Palatul Bohuș, a fost furat de mult, oamenii strâng bani de ani de zile ca să poată trece la renovarea acestor bijuterii arhitecturale. Sperau în ajutorul administrației, în realizarea unor proiecte chiar cu fonduri europene, nimic.

De altfel, restaurarea Palatului Bohuș a și început, exclusiv din banii locatarilor, cei din celălalt palat căutând acum o firmă specializată în care pot avea încredere. Toate astea fără ca primăria arădeană să miște un deget.

Acum ce să mai zicem, poate că, având în vedere cele întâmplate săptămâna trecută la primărie cu proiectul pomenit din Craiova, e mai bine că este așa, chiar dacă o astfel de renovare – având în vedere complexitatea și rafinamentul – ar necesita un sprijin al primăriei, atât financiar, cât și prin specialiști în urbanistică.

Așa încât, în cele din urmă nici nu m-am mirat prea tare la ideea cineaștilor de a-l reînvia simbolic pe Szántay și a-l plimba un pic prin orașul lui iubit. Personificat desigur de un actor arădean, arhitectul trece și pe la fosta sa casă și atelier – pe colț cu Russu-Șirianu în piața Catedralei, tot în paragină și nemarcat – uitându-se nițel îngrijorat la ce vede dacă se uită pe fosta sa fereastră…

PS: Videoul este un fragment de film făcut la Arad în 1913, anul terminării Palatului Bohus de lângă teatru, întitulat: Nuntă țărănească