De la căderea comunismului nu cunosc un eveniment ale cărui consecințe să producă „schimbarea la față” a Europei, ca ieșirea Marii Britanii din UE.

Mentalitatea insulară a „Bătrânului Albion”, înconjurat de ape și izolat de continent i-a determinat pe englezi să respingă ideea de unitate europeană și, implicit, au respins structura suprastatală care apăra această unitate: UE.

Efectul imediat al gestului britanic este recrudescența naționalismelor de tipul celor care au bântuit Europa în secolul XX. Marine Le Pen a jubilat: „este o zi a biruinței! Este Renașterea națiunilor!”. Șefa ulranaționaliștilor francezi a spus un adevăr: extremiștii sărbătoresc pretutindeni. Sunt naivi? Sunt inconștienți? Nu! Asta doresc! O Europă dezagregată, neputincioasă.

Vladimir Putin susține că „ieșirea Angliei din UE va avea consecințe pentru Rusia”. Actualul „țar al Rusiei eterne” nu a precizat consecințele. Dar, o Europă fărămițată în state și stătulețe „independente” este în avantajul Rusiei. Puzderia de state – unele mai mari, altele mai mici – fără sprijin între ele ar fi convenabilă politicii Rusiei, în jocurile ei de „Mare Putere”. Un joc „endemic”, tradițional, de la Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a, până la comunistul „internaționalist” Stalin.

Politicienii ruși – diplomați înzestrați cu o formidabilă abilitate, aveau întotdeauna ascuns „un as în mânecă” (nu au obținut tot ce au vrut, în diversele „tratative”, după terminarea războiului, în 1945?). Eu sunt convins că existența Uniunii Europene îi supără și vor căuta – pe căi ascunse – să o înlăture. Nu știm nici dacă nu cumva rușii au un „merit” și în cazul „abandonului” britanic.

Dar o Europă care vrea să mai aibă un cuvânt de spus decisiv, în lumea zilelor noastre, pândită de amenințări imprevizibile, trebuie să-și conserve o structură „monolitică”. Vremea statelor și stătulețelor care cred că pot înfrunta Istoria singure, a trecut. Trăim într-o lume nouă, care ne pune o dilemă cumplită: ne adaptăm sau pierim? Nu-mi rămâne decât să amintesc celebra maximă a lui Cicero: „Dum spiro, spero” (cât timp respir, sper). Să sperăm că vom avea înțelepciunea să depășim impasul în care ne aflăm. Uniunea Europeană garantează coeziunea necesară ca să rezolvăm împreună dilema timpului nostru.