Au trecut aproape zece ani de când, la referendumul din 23 iunie 2016, britanicii au votat Brexit, cu un entuziasm ce contrazicea proverbialul lor calm. Atunci, britanicii – educați politic, raționali și echilibrați în luarea unor decizii – au votat să iasă din Uniunea Europeană, într-un gest radical, încărcat de emoție și speranță, botezat rapid „Brexit”. Un sufix transformat în ideologie – Roexit, Huexit, Frexit.

Ironia este că „Brexit” nu a fost o invenție britanică, ci o adaptare după „Grexit”, termen apărut în timpul crizei datoriilor din 2010-2015, folosit pentru a descrie posibila ieșire a Greciei din zona euro (și, eventual, din UE), despre care s-a discutat intens în acea perioadă.

Diferența este că, pentru Grecia a fost un scenariu de urgență sau de avarie (revenirea de la euro la drahmă, văzută de unii ca o salvare prin creșterea exporturilor și turismului), neîmplinit, pentru că Grecia a rămas în zona euro, în vreme ce, pentru Marea Britanie, a fost un proiect politic iluzoriu, devenit un vot entuziast și apoi, o realitate.

La zece ani de la referendum și la peste șase de la ieșirea oficială din UE (31 ianuarie 2020), bilanțul nu mai poate fi ambalat în ambiguități convenabile. Brexitul nu a produs renașterea promisă de susținători, dar nici catastrofa prezisă de adversari. A produs ceva mai incomod: o economie care crește mai slab decât ar fi făcut-o în interiorul Uniunii.

Nu o prăbușire spectaculoasă, ci o pierdere constantă de ritm (PIB-ul era, în 2025, cu 6-8% mai mic decât tendința dinaintea Brexit) – exact tipul de declin care nu provoacă panică, dar erodează, an după an, prosperitatea.

Estimările Oficiului pentru Responsabilitate Bugetară (un organism public nedepartamental, independent, care oferă previziuni și analize economice) arată clar ce înseamnă, din perspectivă economică, epoca post-Brexit: comerț mai puțin intens, investiții mai prudente, productivitate în scădere cu 4%. În plus, o criză a forței de muncă.

Nu sunt cifre care explodează în titluri de tabliode, dar suficiente pentru a dovedi că Marea Britanie ar fi fost, foarte probabil, mai prosperă fără Brexit. Este o realitate ce nu poate fi trecută cu vederea nici măcar de cei mai înverșunați susținători ai „suveranismului” britanic.

Brexit a lăsat în urma sa nu doar stupoarea de la momentul aflării rezultatului referendumului, ci și multe întrebări fără răspuns (de exemplu, cum a fost posibilă această decizie hazardată la un popor atât de tradiționalist?). Mai mult, dacă acum se știe că rezultatul ieșirii din UE este, în cel mai bun caz, mediocru (chiar pentru o țară ca Marea Britanie, dezvoltată economic), de ce ideea de suveranism care a produs Brexit nu a dispărut, ci, dimpotrivă, s-a extins?

Poate pentru că Brexit nu a fost, în esență, despre economie, tarife sau reglementări – deși susținătorii ideii au promis creștere economică și chiar creșterea contribuției la sistemul de sănătate prin economisirea banilor cu care se contribuia la bugetul UE. În esență însă, Brexit a fost o reacție mai degrabă emoțională decât economică.

Pentru milioane de britanici, votul din 2016 a fost o reacție emoțională față de senzația că lumea lor se schimbă prea repede, că deciziile se iau departe de ei, că regulile vin dintr-un loc pe care nu-l pot controla. A fost un răspuns popular la neliniștile legate de instabilitate, la neîncrederea în elite și, nu chiar în ultimul rând, la imigrație.

Iar Brexit a fost doar începutul…

Pentru prima dată de la înființare, ieșirea din Uniunea Europeană a devenit o opțiune reală, nu doar una teoretică. Brexit, fără să fi fost un succes economic, a reușit să spargă bariera psihologică a proiectului european ireversibil. Este, probabil, cel mai mare succes al celor care au inițiat și finalizat Brexit, proiect pe care acum, la 10 ani de la aprobarea prin vot, îl regretă 7 din 10 britanici.

Țările din Europa, chiar dacă au importat „franciza”, nu au copiat Brexitul. L-au reinterpretat după posibilitățile și, mai ales, după interesele lor. Bunăoară, dacă britanicii au ales ruptura, alții au ales conflictul permanent din interior. Modelul a fost vizibil în politica lui Viktor Orbán care nu a vrut să iasă din UE, ci a ales să se folosească de ea, în scop electoral, transformând-o într-un dușman. A fost o poziție comodă, șmecherească, de a beneficia de resurse și, în același timp, de a câștiga voturi de la opoziția față de sistem – dar care s-a dovedit a fi perdantă în final.

În România, acest tip de discurs a găsit un teren fertil, dar din motive diferite. Nu avem experiența directă și nici curajul unei rupturi de un aliat puternic. Totuși, curentul suveranist a crescut dintr-o suprapunere de frustrări colective care se alimentează reciproc.

Nu este vorba doar despre schimbări culturale, ci și despre sentimentul persistent că România rămâne la periferia Europei (când am fost, oare, în altă parte?), sentiment alimentat de poveștile unor falși „profeți”, bazate pe falsuri grosolane ale istoriei sau pe invenții copiate din filme, care s-au mulat pe nivelul scăzut al educației receptorilor.

Dacă britanicii au vrut să recâștige controlul, mulți români nu au simțit niciodată că l-au avut cu adevărat și nici n-au știut ce ar putea însemna. Cu toate acestea, devin adulatorii necondiționați ai celor care le promit recuperarea controlului, fără să spună exact cum. De altfel, această promisiune este ușor irațională, câtă vreme „recuperarea controlului pentru popor” ar însemna că partidul care promite renunță de bună voie la beneficiul puterii…

De altfel, suveranismul românesc nu este doar despre „Bruxelles”, ci și despre „București”. Sau, mai ales despre „București” și „politica dâmbovițeană”.

Recentele evenimente de pe piața politică românească confirmă neîncrederea în instituții, în politicieni și, evident, în tot ce reprezintă UE, ca un fundal pentru ceea ce se întâmplă în țară.

Rezultatul votului din PSD: Bolojan a pierdut majoritatea încrederii social-democraților

Și, să recunoaștem, în anumite privințe au dreptate și românii, chiar dacă înghit, pe nerăsuflate, gogoșile unor măscărici politici.

Sorin Grindeanu (sursa: facebook)

Se știe deja, PSD i-a retras sprijinul politic premierului Ilie Bolojan, șeful Guvernului României, din care fac parte și miniștri PSD. Da, au dreptate cei care susțin că liderii PSD au fost nesăbuiți, dacă nu chiar inconștienți, pentru că gestul lor teatral va duce la o criză majoră ce va fi suportată în primul rând de cetățenii simpli ai acestei țări, nu de parlamentari.

Pe de altă parte însă, premierul a greșit mult față de români pentru că nu a fost corect cu ei când a luat toate acele măsuri economice și fiscale care i-a lovit în primul rând pe ei, pe românii de rând. Premierul trebuia să știe că românii ar fi înțeles situația grea prin care trece țara, dacă li s-ar fi spus ce este obligatoriu de făcut, cât de tare trebuie strânsă cureaua și, mai ales, de ce nu trebuie s-o strângă toți.

Da, premierul așa ar fi trebuit să facă, să le spună cinstit românilor ce-i cu acele măsuri fiscale (taxe, impozite, TVA, accize), nu să-i pună în fața unui fapt împlinit, transmis sub forma unor „ordine venite de sus”. Poate domnul Bolojan nu știe, dar românii nu sunt subalternii domniei sale, ci partenerii săi, care acum ar fi cu sutele de mii în stradă, să-l apere, dacă i-ar fi respectat. Doar că nu i-a respectat!

Premierul Bolojan și o parte din conducerea PNL, după ședința ce a urmat retragerii sprijinului politic al PSD (sursa: facebook)

Și chiar așa: de ce parlamentarii, inclusiv sau mai ales cei din arcul guvernamental (deci inclusiv PSD), nu au fost nevoiți să strângă cureaua?

De ce nu au fost tăiate de tot subvențiile pentru partide?

Precizez, nu-i vorba, în principal, despre măsurile luate, ci mai ales despre felul în care au fost acestea impuse românilor – să nu uităm că imediat după înăsprirea regimului fiscal, după creșterea TVA și a accizelor, au și fost prezentate noile pedepse, amenințări în caz de neplată a taxelor și impozitelor, suspendarea permiselor de conducere dacă nu ai plătit amenzile și așa mai departe.

Or, o asemenea atitudine nu putea rămâne netaxată de populație.

Da, Bolojan are dreptate când spune că nu va ceda în fața asaltului PSD. Dar va fi obligatoriu să-și revizuiască atitudinea față de cetățeni.

Desigur, spectacolul lui Grindeanu și a celorlalți disperați din PSD nu are legătură cu toate acestea, ci numai cu cutiile de pantofi.