Îi vedem la televizor cu fața schimonosită de griji, dar realitatea ne arată că nu-i chiar așa de rău să fii prim-ministru în România. Adrian Năstase și Marcel Ciolacu au arătat că pot face tot ce vor ei. Alții însă, au dovedit că sunt liberi să facă doar ce vor alții. Bunăoară, Emil Boc probabil nici micul dejun nu și-l alegea fără blagoslovenie de la Băsescu, dar uitați ce bine îi merge acum.

Îl laudă toată lumea pentru Untold sau pentru metroul neînceput, uitând de tăierile de salarii și pensii. Și Boc nu-i singurul fost prim-ministru care-și trăiește în liniște condiția de fost.

Chiar nu-i rău deloc să fii prim-ministru în România. Dacă nu ai deasupra un președinte ca Băsescu sau în Parlament un partid dușman ca PSD, faci în timpul mandatului ce vrei cu banii țării, fără să fii deranjat de cineva cu vreo întrebare, de parcă ai cheltui banii primiți de la Mătușa Tamara.

Da, cu „M”, pentru că „Mătușa Tamara” nu mai este demult doar o rudă, ci o instituție, și încă una serioasă și respectată, poate chiar mai respectată decât Academia Română, că românii nu prea știu ce rost are Academia, în schimb Mătușa Tamara, ehei!.

În sfârșit, s-a găsit un prim-ministru

În ultimele zile, viața politică s-a animat de informația potrivit căreia președintele urmează să desemneze un nou prim-ministru pentru formarea viitorului guvern. Se vorbește despre Sorin Grindeanu, dar și despre Eugen Tomac, mai puțin sau deloc despre Siegfried Mureșan ori Alexandru Nazare.

Tomac ar avea o șansă dacă PSD s-ar teme că preluarea funcției de premier i-ar eroda și mai mult imaginea. Ar fi o teamă realistă, numai că orgoliul și presiunile din partid pentru revenirea deplină la putere sunt prea mari pentru ca varianta Tomac să pară altceva decât o diversiune.

PNL și USR au declarat că nu vor vota un guvern dominat de PSD iar AUR încă se alintă încercând să obțină și ei un loc sub soarele guvernării. Sigur, atât AUR, cât și PNL declară că vor alegeri anticipate, doar că nu se va ajunge la așa ceva, câteva dintre motive fiind cele prezentate în articolul de mai jos:

Alegeri anticipate? Da, desigur, dar mai bine nu 

Inevitabil în astfel de situații, în Parlament a început numărătoarea voturilor. Vor deveni din nou importanți parlamentarii recuperabili de prin alte partide sau independenții de conjunctură, unii grupați în jurul Justiției, care le asigură liniștea în PNL, alții, mai suveraniști, grupați, pare-se, sub aripa lui Victoraș „Dottore” Ponta (fost și el prim-ministru care a decis oprirea lucrărilor la pasajele peste calea ferată din zona șoselei de centură din Arad).

Victor Ponta, prim-ministru la acea vreme, s-a plimbat cu barca trasă de jandarmi la inundații (foto: radu-tudor.ro)

Dincolo de hazul situației – să asociezi graba cu președintele Nicușor Dan este hazliu, orice s-ar spune – ideea desemnării unui nou premier pare cât se poate de reală. Dar de ce a fost nevoie de patru luni pentru a ajunge la o desemnare care putea fi făcută imediat după moțiune?, rămâne una dintre enigmele mandatului prezidențial.

Mișcarea este confirmată chiar de PSD, care și-a convocat conducerea la Sinaia pentru a discuta despre viitoarea guvernare. Întâlnirea a produs și un fel de Decalog pentru guvernarea care vine – creșteri de venituri, taxe reduse, redresare economică și alte râuri de lapte și miere promise dar niciodată realizate în cei aproape 30 de ani în care s-a aflat la guvernare.

Din cele „zece porunci” ale PSD lipsește însă a opta din Decalogul biblic: „Să nu furi!”.

Când Fondul de rezervă devine al doilea buget pentru prim-ministru

Spuneam că premierul face cam ce vrea cu banii publici, cu unele excepții. Emil Boc a fost una dintre ele, dar nu singura. Acum însă nu contează atât cine ținea sforile, cât ce se întâmplă atunci când premierul este cel care le ține și le trage.

Guvernul Ciolacu a investit mult, dar a cheltuit și mai mult. Iar anul 2024 ne-a oferit probabil una dintre cele mai spectaculoase demonstrații despre cât de bine este să fii prim-ministru în România.

Fondul de rezervă bugetară există, în principiu, pentru situații urgente și neprevăzute. Numai că, prin OUG 46/2024, Guvernul Ciolacu a derogat de la regulile obișnuite și și-a permis folosirea Fondului inclusiv pentru cheltuieli curente și de capital ale ordonatorilor principali de credite.

În acel an, prin Fondul de rezervă au fost distribuite aproximativ 64 de miliarde de lei. Consiliul Fiscal a numit amploarea utilizării lui „fără precedent”, precizând că reprezintă aproape 9% din totalul cheltuielilor bugetare ale anului.

Sigur, putem presupune că Marcel Ciolacu nu a fugit cu sacul de bani din Ministerul Finanțelor. Problema este că Guvernul a avut (și încă mai are!) puterea de a modifica în favoarea sa felul în care sunt cheltuiți banii statului. Iar controlul parlamentar asupra unor asemenea decizii este, în practică, aproape decorativ.

Teoretic, Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului. Practic, Guvernul este susținut tocmai de majoritatea parlamentară care ar trebui să-l controleze. Iar prim-ministrul, mai devreme sau mai târziu, devine fost prim-ministru, adică un om fără probleme.

Marcel Ciolacu nu va plăti din buzunar dobânzile datoriei acumulate în mandatul său și nici nota de plată a deficitului de 9,3% din PIB cu care România a încheiat anul 2024. Nicolae Ciucă nu este obligat nici el să restituie personal milioanele provenite din subvenția publică a PNL și cheltuite pentru promovarea celebrei cărți „Un ostaș în slujba țării”.

Nu PSD a inventat relația aceasta relaxată cu banul public. PSD ne oferă doar, în momentul de față, prilejul de-a ne aminti de ea.

Sorin Grindeanu, fostrul prim-ministru care vrea să conducă iar un guvern, și-a făcut o imagine de ministru performant, care l-a ajutat să devină președintele PSD, iar acum, iată, candidat serios la un nou mandat de prim-ministru.

Ar fi incorect să-i refuzăm lui Grindeanu meritele reale din mandatul de ministru al Transporturilor, când s-au semnat contracte, s-au deschis șantiere și s-au construit autostrăzi într-un ritm pe care România nu-l mai cunoscuse.

Doar că atunci când vorbim despre un „ministrului performant” trebuie să spunem și în ce condiții s-a produs performanța. Grindeanu a condus unul dintre cele mai bogate ministere ale Guvernului, într-o perioadă în care s-au suprapus fondurile europene din mai multe exerciții financiare, PNRR și disponibilitatea Guvernului de a suplimenta cu miliarde de lei necesarul Transporturilor (doar din Fondul de rezervă gestionat de  Marcel Ciolacu a primit peste 6 miliarde de lei).

A avut bani și a știut să-i cheltuiască, dar ca prim-ministru, nu-i suficient. Un premier performant este cel care știe când trebuie să-i spună „nu” unui ministru, chiar dintre cei performanți.

Pentru că ministrul Transporturilor poate cere zece miliarde pentru autostrăzi și poate avea perfectă dreptate. Ministrul Sănătății poate cere alte zece pentru spitale și poate avea la fel de multă dreptate. Educația poate demonstra că fără alte miliarde România își compromite viitorul sau Apărarea că fără ele își compromite securitatea.

Aici începe valitatea de prim-ministru. Nu când ai bani, ci când nu-i ai, or, acum România este o țară fără bani.

Faptul că România avea și are nevoie de autostrăzi nu mai trebuie demonstrat. Întrebarea este dacă miliardele puse în asfalt au fost însoțite de o strategie economică pentru teritoriile pe care îl traversează. Mai ales că una dintre „poruncile” din Decalog se referă la „reconstruirea nucleului productiv al economiei”.

Or, autostrada este infrastructură care poate produce dezvoltare, nu dezvoltarea însăși. Un guvern și chiar un ministru al Transporturilor cu viziune ar trebui să știe nu numai unde construiește următorul nod rutier, ci și ce investiții vrea să atragă acolo, ce industrie poate apărea și, până la urmă, ce marfă românească va circula pe infrastructura construită cu miliarde.

Pecica este un exemplu la îndemână. Are de peste un deceniu nod pe A1 și o glumă de parc industrial, departe de ceea ce poziția sa lângă autostradă și frontiera de vest i-ar fi permis să devină. Este un exemplu mic pentru o problemă mare și reală. România a știut să ducă autostrada până la economie, dar mult mai puțin să ducă economia până la autostradă.

Iată de ce perspectiva revenirii PSD la conducerea Guvernului provoacă neîncredere și teamă legitimă. Nu pentru că PSD ar fi inventat risipa bugetară.

Ci pentru că ultima guvernare condusă de PSD a plecat lăsând în urmă un deficit de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană în 2024. Nota de plată n-a primit-o Marcel Ciolacu, nici partidul. Am primit-o noi, prin taxe mai mari, cheltuieli înghețate sau tăiate și investiții amânate.

Iar acum PSD ar putea reveni la Palatul Victoria cu Sorin Grindeanu, fosta „jucărie” a lui Dragnea, premierul Guvernului care a adoptat OUG 13. Sorin Grindeanu care a condus lupta pentru mutilarea unui principiu de drept cu rădăcini în dreptul roman (orice lege dispune doar pentru viitor), doar pentru a-și regla conturile politice cu un adversar de la alt partid. Pentru noi este semnul clar că nu a înțeles nimic din experiența OUG 13.

Ce o fi înțeles din experiența economică acumulată ca „ministru performant”?, rămâne să vedem. Deocamdată reținem că sub directa lui conducere PSD a „uitat” de porunca a opta…