Cititorii noștri fideli știu despre ce vorbesc eu aicea, cei mai puțini fideli pot consulta materialele apărute în Special pe temă.
Pe scurt, este vorba despre un profesor de sport numit Loredan și alintat Lolo care s-a făcut remarcat la Liceul Gheorghe Lazăr din Pecica. Nu prin metodele sale inovatoare de predare a educației fizice – deși dacă îl întrebi pe el, cine știe, poate consideră că și asta este o metodă – ci prin hărțuirea sexuală a elevelor. Da, e vorba de hărțuire sexuală, în fond când pe messenger îi ceri elevei încă o poză mai intimistă așa ca să poți saliva mai bine, în mod sigur nu este vorba despre tratamentul sucului tău gastric.

Problema este, în fond, simplă, fără complicații, un individ care se dă la elevele sale nu are ce căuta în învățământ. Numai că Lolo, după ce a demisionat de la Pecica, eludând astfel responsabilitatea, își depune dosarul pentru un nou post în învățământ.

Este dreptul lui, numai că…

Având în vedere antecedentele, cei de la Inspectoratul Școlar ar trebui să aibă un cuvânt de spus aici. Și au, cel puțin Domnul Marius Göndör, inspector școlar șef, cel care spune că el habar n-are. Bine, asta știam de mult, dar nici Poliția nu știe nimic. Mă rog, oarecum de înțeles având în vedere Poliția Română, dar nici de la școala din Pecica nu au nimic de spus. Ei arată spre Poliție, Domnul Göndör spre ei și spre Poliție, iar Poliția spune să avem răbdare.

Răbdare, pentru și la ce? Până prinde Lolo un post titular la vreuna din școlile din Arad?

Ajunși aici, suntem în mijlocul vârtejului. Sau la Poalele vulcanului, depinde de lecturile Dumneavoastră de tinerețe. Și ca să nu o amețim cu literatura – deși, cel puțin cea românească, este în continuare materie de Bacalaureat -, să trecem la subiect: corupția pandemică și implacabilă care infestează din ce în ce mai tare sistemele noastre administrative, nereformate de 30 de ani sau reformate doar de ochii lumii.

Să începem cu începutul.

Inspectoratele Școlare Județene sunt instituții create pe vremea comunismului pentru controlul total al sistemului de învățământ. Dar nu din punct de vedere pedagogic, ci ideologic. Adică, nu în interesul elevilor, ci în cel al tovarășilor care trebuiau să aibă somnul liniștit, să nu fie deranjați de ceva gesturi de nesupunere sau revoltă venite din sistem. Persistența lor, realitatea că, deși nu au niciun rost într-o societate care se vrea liberă, există în continuare, este dovada faptului că am ieșit din comunism doar cu vorba, gesturile, obiceiurile și modul nostru de a rezolva problemele, tot acolo ne țin.

Birocrația, leagăn dintotdeauna al corupției, ține de sistemele făcute pentru cei care conduc. Adică este în folosul celor puternici, reprezentând furcile caudine puse în calea voinței populare. Birocratul – a nu se confunda cu funcționarul public – este un individ în plus, un angajat al administrației de care nu depinde nimic. De cine depind lucrurile se știe: de cel din vârf, fie că este vorba de o țară întreagă, fie de o instituție locală aflată în slujba politicului.

Birocratul nu decide, el întreabă, se orientează și va lua măsura care nu deranjează. Nu deranjează sus, să ne înțelegem, nu pune în pericol statutul său, locul său de muncă degeaba.

Reforma administrativă în România a fost vag începută prin anii nouăzeci, imediat după revoluție, dar lăsată în paragină după primele măsuri, toate partidele născute din partidul unic al lui Ceaușescu înțelegând că o adevărată reformă administrativă le periclitează puterea și influența. De aceea, după trei decenii de la căderea lui Ceaușescu, instituțiile românești funcționează după cadrele stabilite de el și acoliții săi de dinainte. Poliția este Miliție, sistemul școlar și cel de sănătate se ghidează după criterii politice și nu profesionale adecvate domeniului.

Vă spun o poveste din învățământul arădean ca ilustrare. Era cândva prin anii nouăzeci, iar eu eram tânăr și optimist, gata să iau taurul de coarne și să pun osul la facerea noii societăți. O societate a libertății și competenței, a eficienței și responsabilității. Așa vorbeau pe atunci oamenii, iar eu credem că toate acestea devin posibile dacă mulți oameni doresc să fie.

Mi s-au propus mai multe funcții pe atunci, una dintre ele de director de școală.

Nu mai eram un naiv, dar făceam pe naivul în discuțiile preliminare. Am întrebat, printre altele, dacă pot să-mi aleg angajații, colaboratorii, profesorii, cum ar veni. A urmat un râs sănătos, hai, nu mai face pe naivul, știi că asta nu este treaba directorului, se ocupă inspectoratul școlar, chiar ministerul la o adică.

Și atunci care este rostul directorului?, am insistat eu. Care să fie, mi s-a răspuns tot cu zâmbetul pe buze, să aplice ordinele de sus, să aibă grijă de disciplină și respectarea legilor în școală. Cum să facă asta, dacă nimic nu depinde de el, nici măcar să angajeze portarul? Cu portarul se poate rezolva, mi-a răspuns răzând interlocutorul, după care a continuat: noa, ce zici?

Nu mă interesează, i-am spus eu, după care, în fond era un tip simpatic și înțelegător, i-am spus: nu există școală adevărată în care nu directorul își alege colaboratorii. De fapt nu există instituție serioasă și eficientă care ar funcționa astfel. Mai precis aia nu e școală sau nu e spital, e un laborator stricat în care un nebun de care nu ascultă nimeni crede că va reuși să pună în funcțiune un perpetuum mobile.

Acum i-aș spune altfel: de fapt aceste instituții nereformate, de tip comunist, sunt precum virusul. Poți încerca cu vaccinul, dar până când nu îl extermini de tot, te poți îmbolnăvi oricând de el…