Calificare! Asta am strigat majoritatea românilor după meciul de duminică seara cu Israel. O calificare în care n-am crezut parcă nici atunci când ea era deja o certitudine, dar și mai surprinzător a fost că această calificare a venit de pe primul loc la cinci (5!) puncte distanță de Elveția!

A cui e această calificare? Este o întrebare la care fiecare dintre noi putem să-i găsim grămezi de răspunsuri.

Este calificarea jucătorilor și a staff-ului tehnic, este victoria vestiarului pentru că cel mai probabil doar cei aflați în acel vestiar au crezut că România poate ajunge la Euro 2024 în ciuda faptului că grupa părea una accesibilă. O calificare venită după un parcurs aproape perfect, fără înfrângere cu șase victorii din zece meciuri, cu doar cinci goluri încasate și cu un singur semieșec pe propria arenă.

Federația își arogă merite. Poate e normal să facă acest lucru, pentru că atunci când nu te laudă nimeni tinzi să o faci singur. Burleanu asociază de multe ori această calificare cu acea regulă tâmpită, U21, pe care a impus-o cluburilor din Liga 1. Chiar și performanța de a ajunge în semifinalele Euro U21 din 2019 și odată cu ea calificarea la Olimpiadă o pune tot pe seama acelei reguli.

Una și cu alta nu prea au nimic în comun. Să vedem echipa care a învins la acel turneu Anglia lui Fodden, Maddison, Mount sau Abraham, acel 4-2 care aproape că ne-a scos în stradă de bucurie. Atunci, Rădoi a început cu următorii: Radu – Manea, Pașcanu, Nedelcearu, Ștefan – Băluță, Cicâldău – Ivan, Hagi, Man – Pușcaș.

Câți dintre ei au beneficiat de regula U21? Ionuț Radu venea din Italia, Pașcanu de la academia lui Leicester, Pușcaș de la Inter, Manea juca de la 16 ani la echipa națională de seniori, Nedelcearu și Ștefan erau titulari incontestabili la Dinamo sau la Sepsi fără a avea nevoie de acea regulă, Băluță, Cicâldău și Hagi jr. erau mereu titulari la Viitorul alături de alți tineri de vârsta lor pentru că asta era politica lui Gică Hagi la club. Au mai rămas Man și Pușcaș. Da, poate putem spune că Man a beneficiat de această regulă, dar pe când era la UTA. Însă chiar și asta e discutabil pentru că Roli Nagy avea mereu patru jucători sub vârstă în echipa de start a Bătrânei Doamne, alături de Man apărând meci de meci Tănase, Jorza, Burlă, Vlad sau Adi Petre. Plecat la FCSB, Man a devenit repede titular într-o echipă în care „grădinița” U21 era aproape o treime din primul unsprezece, el jucând alături de Coman (erou în victoria cu Anglia), Olaru, Octavian Popescu, Oaidă și alții printre care la un moment dat a fost și Adi Petre. Să acceptăm că poate în al doilea său sezon la FCSB a beneficiat de această regulă, dar tot e puțin unul din unsprezece pentru a apăsa atât de tare butonul „OK” la o regulă care nu-și are sensul. Șapte băieți dintre cei care au fost titulari cu Anglia în 2019 au făcut parte din campania de calificare de la Euro 2024. S-au făcut mari.

Dacă are Federația vreun merit, acela este că l-a numit pe Edi Iordănescu selecționer. Târât prin noroi pentru vina de a fi fiul fostului selecționer, Iordănescu junior nu a fost altceva decât soluția de avarie după refuzul lui Dan Petrescu, Gică Hagi și mai apoi după acea piatră de moară legată de Burleanu la gâtul lui Ladislau Boloni pentru a-l îneca și a-l face să renunțe la banca echipei naționale. În rest, niciun merit decât faptul că au făcut plățile deplasărilor sau a organizărilor meciurilor de pe propria arenă. Oricum acești bani se întorc înzecit în buzunarele oficialilor de la Casa Fotbalului… Cât despre momentul zero din fotbalul românesc creat de această calificare, acesta nu e decât un – scuzați expresia – „bulshit”. Juniorii de astăzi și de mâine tot în aceleași condiții se vor pregăti, tot la zeci de ani lumină de fotbalul mare vom rămâne și selecțiile la echipele de club sau naționale tot pe interesele părinților cotizanți sau a impresarilor cu trecere la conducere se vor face. Iar în grupele cupelor europene vom merge tot așa, din când în când, ca pân-acum… Nu poate crește nivelul fotbalului atât timp cât cu câteva mingi ieftine se cumpără voturi.

Ce reușit Edi Iordănescu? A reușit să ridice moralul unui vestiar înecat în scuipatul fanilor naționalei după campania dezastruoasă din Liga Națiunilor, o campanie în care Muntenegru a râs de noi, o campanie încheiată cu o retrogradare rușinoasă la masa săracilor Europei. Edi a mai reușit să formeze un nucleu, unul din care nu lipsesc Moldovan, Rațiu, Drăgușin, Burcă, Bancu, Stanciu sau Răzvan Marin, alături de care i-a folosit foarte inspirat, pe rând, fie pe Alibec, Screciu, arădeanul Dennis Man, Mihăilă sau Moruțan, fie mai spre finalul campaniei pe resuscitatul Ianis Hagi, Drăguș și marea surpriză de la Felcsut, George Pușcaș. Edi a reușit să-i facă să creadă pe acești băieți că pot să se bată cu oricine din această grupă, că la anul pot fi acolo, în Germania, iar acest lucru s-a văzut după evoluțiile progresive de la un meci la altul care au culminat cu aceste victorii de final în fața Israelului și a Elveției, meciuri din care puțini dintre noi credeam că se va putea câștiga chiar și un punct. Ei le-au luat pe toate 6… Acolo s-a născut această calificare. În vestiar, în încrederea câștigată meci de meci de acești tineri și huliți jucători.

Cu noroc sau nu, cu un joc slab sau nu, cu valoare individuală sau nu, această echipă națională va juca la Euro 2024. Nu e la nivelul generației care a încântat la Mondialul american din 94, dar e acolo, la Europeanul din 2024. Știm că sunt mulți cei care abia așteaptă să ia sacul de goluri de la Franța, Spania sau de ce nu Turcia, Serbia sau Croația, știm că sunt mulți care spun că această calificare este exclusiv rodul norocului, dar până atunci, noi ceilalți – și suntem mulți – ne bucurăm că acești băieți nu mai văd încă un turneu final la televizor. Pentru că preferăm oricând să ne spargem nervii la jocurile – fie ele și slabe – naționalei noastre la Euro decât să adormim pe vreun „supermeci” între Austria și Israel…

Am avut atât de puține bucurii legate de echipa națională în ultimii 20 de ani încât chiar și atunci când ne-au pus calificarea pe masă, legată cu fundiță, n-am mai știut nici să zâmbim…