Ziua a șasea, și penultima, a Szigetului a fost și cea mai caldă a anului la Budapesta, dar având un program mai relaxat în ceea ce privește concertele, am decis că e totuși ziua perfectă pentru o explorare a insulei în compania nelipsită a loțiunii solare, a ochelarilor de soare și a apei. Anul acesta organizatorii au dat o atenție specială marcării pe harta festivalului a punctelor unde szigetarii pot găsi apă potabilă, și i-au încurajat să-și aducă flacoane reutilizabile, un truc care nu este de neglijat nici când vine vorba de reducerea cheltuielilor pe insulă.

Dacă tot veni vorba de cheltuieli, presa maghiară și-a făcut deja un hobby din a se oripila de prețurile crescânde de pe insulă, de parcă fenomenul ar fi limitat strict la Sziget, și nu ar oglindi situația economică generală din Ungaria. Nimeni nu spune că prețurile nu sunt peste media țării, pe de altă parte pot fi considerate acceptabile și explicabile dacă le comparăm cu centrul turistic al Budapestei, și cu ce altceva am compara Szigetul: nu e supermarketul tău de cartier, ci un eveniment internațional de anvergură. Chiar și așa, pe insulă există un magazin ALDI, iar la cam 10 minute pe jos de festival, un magazin Auchan, organizatorii permițând celor care intră insulă să-și aducă mâncare și băuturi nealcoolice pentru uz personal, o practică relativ unică la festivalurile de gabaritul Szigetului. Cum apa mi-am luat-o de la robinete, și am mâncat în fiecare zi masa principală în afara insulei, am cheltuit, în medie echivalentul a 68 de lei, care include o masă de seară (recomand cu căldură burgerii de la Zing), două beri și o tărie, și coincide aproape exact cu prețul unei cine în zona frecventată a Budapestei. Pe lângă mâncare, fiecare cheltuie cum îl lasă inima, și punga: pe aleea laterală dinspre Pesta există o serie de standuri cu produse artizanale de calitate, în mai multe puncte ale insulei se pot cumpăra suveniruri oficiale Sziget, iar în apropierea scenei mari există și un stand cu produsele promoționale ale trupelor invitate, mai ales tricouri, care în medie costă în jur de 100 de lei. Dacă cheltui o avere pe costume de unicorn, pistoale fosforescente cu apă și perne în forma unui rahat de culoarea curcubeului, problema nu e a Szigetului, ci a priorităților tale.

Foto: Iulia Notaros

Am făcut o încercare la Luminariu, instalația din material transparent care creează în interiorul ei efecte de lumină, dar coada era foarte lungă chiar și după masa devreme: cum l-am vizitat deja în anii anteriori, am decis să nu insistăm anul acesta, dar pentru novici probabil că merită așteptarea de aproximativ 30-45 de minute, organizatorii plasându-l intenționat într-o zonă unde coada de poate forma la umbra copacilor. A urmat o vizită la scena de muzică clasică și jazz, unde un cor de bărbați tocmai delecta publicul cu o versiune a clasicei „Oh Susanna”, și la scena de dans (cea în aer liber, există o doua scenă într-un cort, unde au loc spectacolele mai complexe) pe care nu știm exact ce se întâmpla, sentiment împărtășit de un bărbat așezat în dreapta noastră, căruia i-a fost explicat că dansul nu trebuie să-l înțeleagă, ci să-l simtă. Continuându-ne periplul filosofic, am dat de expoziția de statui vii, unde o tânără încerca și ea să înțeleagă ce te face să îți dorești, ca scop în viață, să devii o statuie vie. Poate e și aceasta o menire pe care mai degrabă o simți, fără motive și explicații.

În zona ONG-urilor am măcinat un PET- în cadrul campaniei Green Sziget, participanții la festival sunt încurajați să învețe și să aplice principiile sustenabilității. Paharele de plastic folosite pe insulă sunt reutilizabile, restul deșeurilor pot fi colectate selectiv, grupuri de voluntari perie constant insula pentru a aduna gunoaiele rămase (aruncate de acei szigetari care încă nu și-au învățat lecția) iar cei care pleacă de pe insulă își pot dona obiectele de care nu mai au nevoie la punctele de colectare.

Big Thief. Foto: Iulia Notaros

Între timp, pe scena mare își începuseră concertul americanii Big Thief, pe care i-ar fi avantajat cu siguranță plasarea în cortul A38, sunetele folk rockului lor reținut pierzându-se în forfota și arșița după amiezii, când mulți szigetari erau doar în trecere, sau stăteau ascunși la umbră, încercând să se miște cât mai puțin, ca șopârlele în deșert. Noroc pe noi că după ei a venit Tom Odell cu un pian, și a cântat foarte energic la acest pian și mi-a fost tare simpatic pentru lupta vitejească pe care o ducea cu ochelarii de soare care-i cădeau constat în timp ce muncea la clape. Plus că foarte probabil transpira intens, dar cine a mai văzut un pianist care se respectă în bermude havaiene și șlapi, Tom cel mult de descălța din când în când, și pentru asta mi-a fost simpatic că uneori îmi scot și eu balerinii la birou și unii colegi se uită urât la mine.

Următoare prezență de pe scena mare a fost una mai puțin obișnuită: poeta Emi Mahmoud, câștigătoare a campionatului mondial de slam poetry în 2015. Mahmoud s-a născut în Darfur, Sudan și și-a făcut studiile în Statele Unite, iar poeziile ei abordează tematica războiului, a refugiaților, a identității feminine, africane și musulmane în contextul socio-politic actual. Dacă prezentarea de mai sus sună ca o broșură a unei conferințe internaționale cam plictisitoare, prezența scenică a lui Mahmoud este exact opusul: o explozie vie de energie pozitivă, o magiciană a cuvintelor care curg ca un râu de emoție, uneori de durere, alteori de bucurie. În jurul meu am văzut mulți oameni cu câte o lacrimă în colțului ochiului, și mi-am zis oare când se va mai plânge terapeutic în fața scenei mari.

Mahmoud. Foto: Iulia Notaros

S-a plâns terapeutic în fața scenei mari peste nici două ore, când headlinerul serii, Florence and the Machine ne-au adus un ritual șamanic centrat pe ideea de iubire, iertare și acceptare. Florence Welch, iubitoare de ținute vaporoase și romantice, a fost mereu asociată cu ideea unui spirit liber, o zână a pădurii ajunsă într-o lume pe care nu o înțelege deplin, dar puțini știau că în spatele culiselor realitatea era aceea a unui om gata să se autodistrugă sub presiuni reale sau percepute. Trecută prin zece ani de foc în lumea muzicii și a succesului, Welch a ajuns într-un spațiu mental mai bun, mai îngăduitor, lucru despre care a și scris în câteva articole recente.

Întregul show e centrat pe ideea de salvare, mai exact pe forța salvatoare a iubirii, un element perceput adeseori ca feminin, aproape o slăbiciune, dar care de fapt este forța pură și esențială a creației. Felul în care vocea normală, aproape de șoricel speriat a lui Florence devine, atunci când cântă, una dintre cele mai spectaculoase și pregnante voci feminine ale momentului exemplifică perfect puterea artei, a actului creativ, de a-l transforma pe om în mai mult decât ceea ce este, de a-l ajuta să treacă dincolo de bariera limitărilor sale. Dar Florence nu e doar o zână bună din povești, ci și un artist foarte conștient de contextul în care se află: una dintre melodiile sale, „You Got The Love”, a fost dedicată special comunității LGBTQ din Ungaria, atât de des atacată în ultimul timp. Pentru ei, și pentru toți cei care în viața de zi cu zi sunt ținta discriminărilor pentru diferențe de orice fel, Szigetul e un refugiu, iar Emi Mahmood și Florence Welch, înaltele preotese ale iubirii și libertății.

Foto: Iulia Notaros (în afară de cele cu Florence Welch; credit: Rockstar Photographers)