Amintirile lui Lucian Blaga despre participarea la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

    de - | 19 septembrie 2018, 6:07 PM | Contributors

    1

    Cu o lună înainte de 1 Decembrie 1918, studentul Lucian Blaga se afla la Universitatea din Viena (s-a înscris la cursurile universitare în octombrie 1917) și se gândea la elaborarea tezei de doctorat pentru finalizarea studiilor de filosofie. Începerea anului universitar a fost amprentată de „o atmosferă generală de nervozitate”, determinată de incertitudine și poate de presimțirea sfâșitului simbolurilor imperiale ale Curții de la Viena. În sala bibliotecii universitare, se ridica vreun student nemulțumit și ținea discursuri „incendiare”. De afară, prin geamurile universității vieneze răzbătea zgomotul manifestațiilor populare, iar foile volante „vesteau revoluția”: ”de un roșu înflăcarat erau și manifestele, și frunzele”. Alături de Cornelia, fermecătoarea studentă lugojeană, numită în urbe „bujorului negru”, asistă înmărmuriți la schimbarea lumilor. În tinerii îndrăgostiți adie speranța unui nou timp: „vedeam apropiindu-se ziua în care Transilvania va fi a noastră, scăpată de ocolul vulturului heraldic”. Șederea în Viena devine nesigură, fiind zgândărită de „puteri descătușate”, imposibil de ponderat. Vestea că susținătorul maghiar al monarhiei (Tisza Istvan) a fost împușcat chiar în propria casă de un grup revoluționar grăbește și mai mult plecarea spre acasă a tinerilor.

    Ideea de imperiu se destructurează. În geamul librăriei universitare (și peste tot), era afișat un manifest al Împăratului, adresat popoarelor din monarhie, cum că au dreptul de a se organiza în „state naționale”. În 30 octombrie 1918, Lucian Blaga decide să plece acasă, la Lancrăm, satul său natal, orânduit de vremuri a fi localizat la vreo câțiva kilometri de Bălgrad. Trenurile civile au fost suspendate, dar studenții – era însoțit de D. D. Roșca, viitorul filosof – fură îndrumați de un hamal binevoitor spre un tren militar cu destinația Budapesta. În schimbul unui bacșiș, studenții se ascund în întunecimea unui vagon. Curând vagonul se umple de soldați zgomotoși, sosiți de pe frontul sudic, entuziasmându-se în chiote ungurești de susținere a „republicii maghiare”. Spre dimineață, trenul ajunge în Budapesta, unde un alt tren era pregătit să plece spre Arad și mai apoi spre Brașov. După „o călătorie îngrozitoare”, studenții Lucian și Roșca ajung la Vințul de Jos, singura posibilitate de a părăsi vagonul înțesat de militari fiind prin spargerea geamului. Drumul până la Sebeș – Alba, locul unde s-a stabilit familia Blaga, după moartea preotului Izidor Blaga, din Lancrăm, este prea scurt spre a nu fi parcurs pe jos. Acasă, este întâmpinat de fratele său mai mare, Lionel, îmbrăcat în uniformă de locotenent austriac. Deja știrea schimbărilor a cuprins liniștitul orășel săsesc, care devine dintr-odată convulsionat: „toți jandarmii unguri, deghizați în popi valahi, în țărani cu ițari și în ciobani cu cojoace, au părăsit orașul…”. Dimineața, comunitatea îi oferă lui Lionel postul de primar, iar în 3 octombrie, populația românească din Sebeș se adună în centrul orașului arătând ca „românii din Transilvania doresc alipirea la Regatul României”.

    Toate cele de mai sus sunt relatate de Lucian Blaga în volumul memorialistic „Hronicul și cântecul vârstelor”, o carte de amintiri, scrisă la Căpâlna, în Munții Parâng, unde s-a retras în vremea următorului război mondial. Era, după mărturisirile sale autobiografice prin anii 1945 – 1946. Amintirile reconstituie, poate romanțat, viața sa de până la 1919, când se încheie epoca de formare a autorului Poemelor luminii. E nevoie să dăm informația că tânărul Lucian Blaga a debutat la Arad, în ziarul Tribuna cu două lirice – Pe țărm și Noapte (1910), precum și în eseu, în ziarul Românul cu textul „Reflecții asupra filosofiei lui Bergson” (1914).

    Ce e cu „ROMÂNIA DODOLOAȚĂ”? Cuvântul „dodoloț” înseamnă în limbaj regional „rotund, gras, (de)plin”. Lionel, primarul de Sebeș-Alba, primește credențional, adică împuternicire, pentru a participa oficial la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, iar tânărul student îl va însoți, deși, la 1 Decembrie 1918, „ca la un semnal lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu nume vechi) pe jos și cu căruțele”. Iată descrierea zilei, în amintirea din Hronic: „Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a șoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. (…) „nu s-a produs nici un incident”, mărturisește Lucian Blaga. În chiar acele zile, armata germană înfrântă, condusă de generalul von Mackensen (cel care a condus frontul inamic de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care au pierit peste 25 000 de români), se retrage spre țara sa, ajungând în chiar Ziua Unirii în preajma Albei Iulia. Spre a evita un conflict, Ștefan Cicio-Pop trimite o scrisoare personală fostului inamic, solicitând oprirea retragerii trupelor pentru trei zile. Cu promptitudine, generalul răspunde scrisorii, acceptând prpopunerea „cu condiția ca poporul să nu-mi atace și să dezarmeze trupele”. Aceeași promisiune a fost dată cpt. Medrea, care l-a apelat pe general telefonic, solicitând ca retragerea trupelor învinse să nu treacă prin Alba-Iulia. Istoricii pomenesc chiar de „onoarea germană”, întrucât cu tehnica militară avută la dispoziție, trupele germane ar fi putut distuge în câteva ore orașul, neprotejat militar, în care se aduna poporul pentru consfințirea Marii Uniri.

    Ajuns la locul unde se aduna poporul, Lucian Blaga, tânărul de 23 de ani, dă „peste o roire de necrezut”: „pe câmp, se înălțau ici-acolo tribunele de unde oratorii vorbeau nației”. În tot acest timp, în sala unirii, fratele său, primarul, alături de cei peste o mie de împuterniciți ai nației votează Unirea Transilvaniei pentru totdeauna cu Regatul României. S-a săvârșit Unirea prin voința poporului. Obosiți, cei doi se reîntoc cu trăsura, iar în Lancrăm, satul natal, din întunericul nopții, lângă cimitirul un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloață!”. Expresia „România dodoloață” a fost reținută după atâția ani, însemnând România rotundă, întregită, deplină.

    Populația Transilvaniei așteaptă sosirea armatei regulate din România să intre în cetatea Bălgradului: „într-o seară de decembrie, trupele mult așteptate și-au făcut intrarea în sufletul cetății. Entuziasmul și bucuria populației s-au manifestat printr-o horă uriașă, ce-și spărgea cercul încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cerești ce încearcă o nouă închegare și un nou echilibru”, după cum își amintește și relatează în Hronicul și cântecul vârstelor, volum publicat postum (1965).

    Între timp, debutează cu Poemele luminii, prin grija viitorului său naș, Sextil Pușcariu, volum pe care istoricul Nicolae Iorga îl salută în publicația Neamul românesc, apreciind că poemele sunt „bucăți de suflet” ale unui tânăr „ce întinde brațele de energie către tainele lumii”. Alte publicații bucureștene le consideră „un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marei uniri”. Înainte de a se reîntoarce la Viena pentru desăvârșirea studiilor filosofice, călătorește la București, unde este întâmpinat cu specială simpatie de Iorga, Vlahuță, Regina Maria etc.

    După obținerea pașaportului – se afla acum într-o altă țară – în septembrie 1919, se îndreaptă spre Viena, deși cursurile universitare încep abia în 8 octombrie. Avea speranța că o va întâlni pe Cornelia Brediceanu, frumoasa studentă pariziană la medicină. Întâlnirea avea să fie începutul unei căsnicii care a durat până ce moartea i-a despărțit. În Poemele luminii, dedicate Corneliei, publică și această superbă idilă modernă, din care preiau câteva versete:

    Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii/
    cu palmele-amândouă, cum cuprinzi/
     în suflet o minune…” (Dorul).

    În anul 1920, L. Blaga obține titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Viena, cu teza „Kultur und Erkenntnis”, după care – revine în țară pentru căsătoria cu Cornelia Brediceanu, stabilindu-se la Cluj. De pe acum începe aventura intelectuală a scrierilor literare, teatrale și filosofice, îmbogățind cultura românească cu concepția „spațiului mioritic” și cu „teatrul expresionist”, precum și cu lirica modernă a unui tânăr „căruia i s-a iertat îndrăzneala de a scrie versuri albe”. Creația și gândirea lui Lucian Blaga constituie o arcadă fundamentală de susținere a spiritualității naționale românești.

    Anton Ilica

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. OOO ! Domnul Ilica ! Felicitări pentru text. Simplu, poate chiar scolăresc pentru unele gusturi mai rafinate, însă mie mi-a făcut plăcere să retrăiesc o lecție de Limba Română din trecut, chiar dacă nu mi-ați fost profesor.
      Minunată ideea de a ne readuce în minte oameni, locuri și evenimente esențiale pentru centenarul unirii. Așa trebuie evocat centenarul, nu prin efuziuni naționaliste, amnistii golănești sau referendumuri inutile.

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad