Minciuna, ca practică socială sau ca exercițiu al relațiilor dintre oameni, este esențială în România. Face parte din pachetul de recuzită care asigură traiul nostru zilnic, alături de cititul mesajelor scurte pe rețelele sociale, ascultatul manelelor de jale și rugăciunile de câștig la loto sau la păcănele („pentru ploaie să se roage țăranii, că ăia de la meteo ne mint”). Or fi fiind ele mai multe, dar acum nu facem inventarul, doar am enumerat câteva.

Mințim și ne mințim, poate nu chiar de la naștere (că ne trebuie o vreme până deprindem șmecheria vorbitului, fără de care e mai greu cu minciuna), dar sigur din copilărie, perioadă pentru care s-a inventat zâmbetul acela de educator înțelept care pe toate le știe cel mai bine, însoțit de celebrele cuvinte de încurajare: „eh, o minciună nevinovată, de copil”.

La timpul potrivit, al asimilărilor esențiale, vor apărea alte produse ale înțelepciunii recente, cum ar spune Horia-Roman Patapievici: „învață și tu cât să treci clasa, că nu te mai întâlnești în viață cu d’astea”.

Și astfel, copilul iese din adolescență „bine instruit”, așa, cât să nu rămână repetent, dar pregătit să înfrunte viața cu deprinderi folositoare. Cea mai importantă: să spună orice minciună fără ezitare, fără roșeață-n obraji. Profesionist, ca un om pregătit să înfrunte viața…

Evident, acest scenariu este o ficțiune – nu chiar de tot ruptă de realitate, dar este, cu siguranță, exagerată. Ar fi trist și fără speranță pentru noi dacă ficțiunea asta s-ar adeveri vreodată. Dar, dacă nu vom începe să facem un program adevărat de educație, care să pornească de la ideea că libertatea părinților și a profesorilor educatori se oprește total acolo unde începe dreptul copiilor la bună și sănătoasă educație, atunci chiar suntem pierduți.

Și trebuie început de azi, nu de mâine sau de luna viitoare, când vor avea chef funcționarii școlari să înceapă anul școlar. Învățământul a fost acaparat de politic, de sindicaliști și de asociațiile de părinți, profesorii sunt tot mai mult funcționari școlari, iar elevii, lăsați de capul lor, sunt victime sigure ale tuturor relelor.

Da, învățământul românesc a ajuns o mare minciună.

O minciună periculoasă, poate nu cea mai periculoasă. Nu acum, când, date fiind condițiile economice cunoscute și nevoia urgentă de măsuri concrete, chirurgicale, mult mai periculoasă pare minciuna din politică. Aici s-a ajuns la mitomanie, denumită și „minciuna patologică”. Minciuna ca boală! Groaznic. Boala asta te mănâncă de viu, te face din om, neom.

Te trezești dimineața și, în loc de cafea, drăcușorul ăla de boală te face să-ți dorești să minți. Orice, pe oricine, în orice chestiune. Dacă se poate să te și lauzi prin minciună, cu atât mai bine. Și asta nu doar dimineața, că ar fi ușor așa. Cât e ziua de mare (uneori și noaptea), drăcușorul de boală te împinge să minți și să te lauzi.

Ei, și-acum să mai spună cineva că-i ușor să fii politician…

Interesant, specialiștii susțin că mitomania sau minciuna patologică nu-i propriu-zis o boală, pentru că nu este evidențiată ca atare în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-5).

Nefiind, așadar, boală, dar nici normalitate, specialiștii au concluzionat că este „doar” un simptom al unor tulburări  de personalitate. Iar personalitatea, tulburată sau nu, este o amprentă umană și reprezintă felul unic al fiecărui individ de a simți, gândi și acționa.

Evident, personalitatea este influențată de mediul înconjurător, de experiențele de viață avute de individ, de caracteristicile genetice moștenite, de educație și multe altele. Iar la noi, se pare că este influențată și de partidul din care face parte individul.

În plină criză a coaliției de guvernare, legată de reforma administrației locale – care, dincolo de cuvintele frumoase, cum ar fi „reforma”, ar însemna o reducere de personal – premierul a spus într-o conferință de presă că l-a prins pe… Ministerul Dezvoltării cu minciuna. Ei, n-a spus-o chiar așa de direct, doar că acest minister i-a dat „date fake” privind numărul de angajați din primăriile din țară.

Totuși, este greu de crezut că în România de azi o instituție se poate îmbolnăvi de minciună patologică. Mai mult ca sigur, premierul a vrut să-l protejeze pe bihoreanul său, Cseke Attila, de rușinea minciunii dovedite, ca să nu spunem de golănia de a-l fi mințit pe premier, prezentându-i date eronate, în baza cărora să facă un proiect de lege.

Cu siguranță știți deja în ce a constat minciuna „Ministerului Dezvoltării”, care a dus la amânarea legii privind reforma administrației. Pentru cei care nu știu, este vorba de ascunderea cifrelor reale privind personalul din primării, astfel încât reducerea acceptată de coaliție, de 25%, ar fi însemnat, în realitate, doar reducerea posturilor vacante.

De altfel, jonglarea unor date privind numărul real al angajaților este o practică uzuală și la Primăria Municipiului Arad, care s-a raliat rapid la minciuna prin omisiune practicată, se pare, pe scară largă, în mai toate primăriile din România.

De ce minte primarul Bibarț când comunică numărul angajaților Primăriei Arad?

Sigur, toți suntem conștienți că politica înseamnă și minciună, nu doar interes, corupție și așa mai departe. Dar, dacă minciuna a ajuns patologică, este clar că nu mai putem continua cu acești politicieni, cu această clasă politică.

Minciuna „Ministerului Dezvoltării” a fost o golănie prin care au fost „armonizate” interesele a două partide din coaliție, PSD și UDMR, dependente electoral de primari.

Partide fără lideri adevărați, care să-și asume cu succes rolul de „locomotivă” electorală, PSD și UDMR au nevoie ca de aer de implicarea primarilor și la alegerile parlamentare, nu doar la cele locale. Iar de aici și bătălia la baionetă cu premierul Bolojan pentru menținerea actualei scheme de personal, fără nicio reducere. Dar și pentru mult-discutatele finanțări ale unor lucrări, în special prin programul „Anghel Saligny”.

Din cei 3.180 de primari câți sunt în toată țara, PSD are 1.677, iar UDMR 200, și pentru aceștia se dă acum una dintre cele mai dezgustătoare bătălii politice, în care interesul general este sacrificat pe altarul unor privilegiați, cum sunt primarii. Orice alt comentariu pe tema asta este de prisos.

Sigur, PNL ar trebui să fie în prima linie de apărare a premierului. Doar că și PNL – care a participat activ la devalizarea bugetului țării, alături de PSD și UDMR – are primari nesătui și oricând gata să-și sacrifice președintele-premier.

Oricum, putem presupune că în curând se vor așeza lucrurile în PSD și PNL. În UDMR nu se va schimba nimic, mereu se vor găsi „ministere” care să mintă pentru a salva interesele Uniunii. După verdictul CCR privind pensiile judecătorilor vom ști mai multe. Dacă Bolojan va pierde la CCR, vom avea multe de văzut în politica noastră…