Filmul s-a vrut a fi frapant. Sau cel puțin le-o fi șocat pe „domnișoarele bătrâne” ale Academiei, căci altfel chiar nu-mi explic ce naiba caută pe lista celor mai bune filme, la ediția 2017 a Oscarurilor. În ritm de melc turbat, aflăm viața unui băiat negru, dintr-un cartier rău famat, arătându-i evoluția din copilărie până la maturitate (filmul fiind structurat pe capitole: Little, Chiron și Black).

Chiron, un introvertit detestat de gașca de nemernici din școală, locuiește cu o mamă junkie și-l găsește drept figură paternă pe Juan (Mahershala Ali), un traficant de droguri de treabă, iar la un moment dat descoperă și ce anume îl face atât de diferit față de restul pruncilor din „da hood”: e gay. Ba-dumpssssss! Vai, vai și auăleu! Un negru, simbolul univeral al virilității, descoperă că-i homosexual. Ce șoc, ce controversă. Ba, pardon:

Plictisitoooor!

Subiectul în sine ar fi avut potențial dacă ar fi fost altfel abordat. Dacă ar fi avut un scenarist mult mai talentat, care să nu se joace de-a artistul neînțeles. Barry Jenkins trebuia să-și lase egoul deoparte și să se rezume doar la regizat, căci scrisul clar nu-i punctul său forte.

Să nu mă înțelegeți greșit. De regulă, chiar îmi plac filmele care exploatează aspecte cât mai sumbre ale vieții: sărăcie, dependență de droguri, tumult psihic în situații de cumpănă. Deci nu e ca și cum nu sunt obișnuită cu astfel de subiecte. Ba mai mult, chiar am răbdare până ce filmul începe să-și „dea drumul”. Multe filme chiar bune decolează mai greoi și trebuie să le dăm o șansă, să „înghițim” prima jumătate de oră care este, de regulă, dedicată construirii personajului. Dar la Moonlight, senzația că „încă începe” am avut-o până chiar și în ultimele minute.

via GIPHY

Și, frate, ce chin a fost! Totul se derula parcă în slow motion. Iar replicile… până și replicile dintr-o telenovelă sunt mai profunde decât dialogul din filmul ăsta bătut de soartă. Conversațiile banale ale oamenilor din tramvai par rupte din Aristotel față de ce scot pe gură personajele din Moonlight. Momentul de maximă „profunzime” și „gigafilosofeală pe metru pătrat” se vrea probabil a fi scena de pe malul marii, când Juan îi povestește micuțului cum și-a primit porecla de Blue: căci o bătrânică i-a explicat când era copil că noaptea toți oamenii arată albaștri, fie că au pielea albă sau neagră. Și uite așa, filmul aruncă la fileu încă un subiect mega controversat, cred ei, însă mega răsuflat, spunem noi. Aici, probabil, ar fi fost un moment în care trebuia să cădem pe gânduri și să înțelegem cât de prost e să privești oamenii prin prisma culorii, însă scurtul discurs al lui Juan a fost atât de superficial scris, încât n-a reușit să-mi miște nici măcar o sprânceană, darămită să mă convingă.

sursa foto: media.giphy.com

La fel și momentul în care „Little”/Chiron și prietenul său cel mai bun, Kevin (Jaden Piner), descoperă că sunt mai mult decât prieteni. Conversația dintre cei doi nu a reușit să transmită niciun zbucium interior, ci pur și simplu s-a derulat, iar apoi, în următorul cadru, îl vedem cum primește un „handjob”. De parcă descoperirea ar fi la fel de banală precum o strângere de mână…

Dacă ignorăm complet dialogul, putem găsi câteva aspecte care urcă filmul pe bună dreptate pe lista de Oscar, dar ca nominalizare la altă categorie decât „cel mai bun film”. Actorii au jucat chiar bine, remarcându-se mai ales Naomie Harris în rolul mamei drogate. Cinematografia a fost bună. Au fost câteva cadre chiar interesante, de exemplu unghiul camerei de semi-sub apă în momentul în care Juan îl învață pe Little să înoate, sau acea pată colorată de lumină pe fond negru, în momentul de tranziție a unor „capitole” din film, intensificând cumva starea de nevroză.

sursa foto: indiewire.com

Se vede că s-a încercat din răsputeri să se creeze un film apăsător, incomod, însă dintr-un anumit motiv nu s-a reușit nici pe departe acest lucru, ci s-a creat pur și simplu un mare clișeu.

Sunt atâtea alte filme care arată viața dură de cartier (Training Day, American History X, Blood in Blood Out etc.), persecuțiile persoanelor gay/lesbiene (Boys Don’t Cry, Brokeback Mountain, Beautiful Boxer) sau problemele cu droguri (Trainspotting, Requiem for a dream etc.), încât e foarte greu să mai fii impresionat de un film doar pentru subiectul tabu abordat, care nici măcar tabu nu mai poate fi considerat, la cât de mult se tot dezbate în filme.

Dacă Moonlight e un film original, doar pentru că homosexualul de această dată-i negru… nu mai am nimic de zis.

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
• Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Iadul sau viitura
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND