„Aș lua un copil dintr-un centru de plasament la mine acasă, într-un weekend, dar mă gândesc că mai mult l-aș bulversa!”, spunea o persoană lângă care stăteam și eu la masa unui restaurant. Cuvintele auzite mi-au captat instantaneu atenția.

Până în acel moment, probabil ca mulți alții, la fel de tineri ca mine, nu am avut un real interes legat de situația actuală în care se află copiii din centrele de plasament din Arad sau din alte locuri din țară. Pe undeva, într-un fel, e și normal să nu fii interesat de astfel de detalii, în amănunt, decât în momentul în care ești implicat direct. Iar când spun direct mă gândesc, spre exemplu,la demararea unei proceduri de adopție.

Totuși, doar datorită faptului că mulți dintre noi nu știm ce înseamnă copilul aflat în centrul de plasament, nu este anulat subiectul. Doar pentru că unii ignoră realitatea, aceasta nu dispare.

Cu Oliver Twist în minte

Pentru multă lume, când se gândește la un copil părăsit, imaginea acestuia este parcă desprinsă din viața lui Oliver Twist – adunați laolaltă, înghesuiți, sute de copii, înfometați și maltratați, victime ale unei societăți cinice și nepăsătoare, lăsate să se stingă încet, încet, într-o clădire dărăpănată, pe care scrie șubred „Orfelinat”…

Din fericire, nu mai e așa. S-au schimbat multe în ultimii ani 20 de ani. Da, e adevărat, există copiii neiubiți, de care nu se ocupă părinții, sau pe care, mai rău, aceștia îi abuzează, îi abandonează, însă condițiile și atenția de care se bucură aceștia din partea societății s-a modificat radical. Și dacă, așa cum spuneam, facem referire la perioada comunistă.

Doamnele de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad ne-au explicat că există mai multe case de tip familial, în care sunt primiți un număr redus de copii, pentru ca aceștia să beneficieze, fiecare în parte, de atenția cuvenită. NU mai există ORFELINATE… Casele au un mod de organizare şi funcţionare în conformitate cu viaţa reală de familie, iar activităţile ce se desfăşoară acolo au în vedere nevoile, drepturile şi responsabilităţile copiilor și tinerilor găzduiţi. Mulți dintre ei rămân acolo chiar și după împlinirea vârstei de 18 ani: „Nimeni nu îi dă afară. Pot sta cât doresc, sunt ca într-o familie. Dacă e să plece, e decizia lor, pentru că doresc să își înceapă o viață pe cont propriu”, a explicat Maria-Vanina Vanci, purtătorul de cuvânt al DGASPC Arad. Dar nu toți care pleacă reușesc (și) să aibă o viață mai bună, subliniază Vanina Vanci: „Am avut, totuși, cazuri când au terminat o facultate, s-au realizat frumos în viață. Însă mulți sunt tentați să creadă că dacă se întorc înapoi în familiile din care provin, vor avea o viață frumoasă, iar decepția ce urmează e uneori chiar tragică…”

Unii au norocul să fie adoptați și astfel să primească căldura familială pe care, oricât ar încerca cei de la centre, nu au cum să le-o ofere, exact cum ar oferi-o o mamă și un tată, chiar dacă aceștia nu sunt cei biologici.

Adopțiile se realizează greu. Pașii de urmat sunt bine calculați

„Lumea vrea ca totul să decurgă rapid. Azi m-am hotărât, mâine îl și iau. Dar lucrurile nu pot decurge așa. Nu poți alege un copil. El e un suflet, nu o jucărie cu care poți să te joci. Nu poți veni într-un centru și să spui «îl vreau pe ăsta!». Niciunde în lume nu se poate alege. Nici când faci un copil al tău, nu alegi dianinte cum va fi copilul tău. În plus, se fac anchete sociale ample, iar copiii sunt oferiți înspre adopție și în funcție de evaluarea psihologică. Se fac potriviri.  De exemplu, o familie în vârstă nu va primi un copil foarte mic, sau un copil hiperactiv, pentru că i-ar fi greu să se ocupe de el…”, ne-a spus Rodica Crainic, director adjunct la DGASPC Arad . Iar adopțiile se fac pe plan național, de către Autoritatea Națională pentru Drepturile Copilului și Adopție. Un arădean nu are posibilitatea să aleagă un copil anume, din județ. Se trimite dosarul cu cererea, se analizează, iar apoi i se trimite fotografia unui copil din țară, care se încadrează cel mai bine caracteristicilor cerute de viitorul părinte adoptiv. După ce acesta află toate detaliile despre copil, dacă este mulțumit, se organizează o serie de întâlniri cu copilul, o așa numită perioadă de acomodare, prin care persoana poate să se hotărască dacă 100% își dorește să păstreze copilul sau nu.

Lucrurile durează un anumit timp din motive bine întemeiate. Rodica Crainic ne-a relatat un caz cu care cei de la Arad s-au confruntat în urmă cu câțiva ani: o familie din estul României a adoptat o fetiță. Pe urmă, mama adoptivă a dorit cu orice preț să aibă și un băiețel de la Arad, iar asta cât mai repede, punând presiuni pentru grăbirea procedurii. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar mama s-a scandalizat. „Însă oricât de revoltată a fost femeia, nu ne pare rău. Peste câteva zile, am primit telefon de la soțul acesteia, care ne-a mărturisit că el avea îndoieli de la început, iar acum amândoi s-au decis că, totuși, nu mai doresc băiatul. L-am întrebat dacă își dă seama ce s-ar fi întâmplat dacă noi am fi cedat insistențelor și le-am fi dat băiatul. Micuțul ar fi trăit într-o familie în care nu ar fi fost dorit. Chiar dacă ar fi avut sprijin financiar, familia fiind înstărită, nu ar fi fost iubit”.  Se iau toate precauțiile necesare ca atunci când cineva hotărăște să adopte un copil, să o facă pe viață. Nu e un obiect fără suflet, pe care îl poate da înapoi când s-a plictisit de el. O asemenea întâmplare lasă sechele emoționale adânci unui copil. Îi întărește sentimentul de abandon.

Mamele îi părăsesc, dar unele nici măcar nu renunță oficial la ei

Copiii care ajung să fie dați spre adopție sunt cazurile fericite. Există, în schimb, situații în care mamele îi părăsesc, dar nici măcar nu renunță oficial la ei. Puterea de intervenție pe care o are o instituție în viețile oamenilor e departe de a fi cea cu care Hollywood-ul ne obișnuiește în filme. Într-adevăr, în America, dacă se observă că un copil nu este îngrijit cum trebuie, se poate interveni cu forța. Lucrurile sunt însă complet altfel în România. „La noi, părinții au toate drepturile”, ne-a explicat Erika Stark, directorul general DGASPC Arad.

Când un copil este părăsit, trebuie să treacă un an de zile ca să se poată deschide un dosar pentru a fi dat spre adopție unei alte familii. Mai mult, în acel moment, părinții naturali trebuie să își exprime consimțământul la adopție, în instanță, odată cu deschiderea procedurii adopției. Sunt cazuri în care mamele se opun. „Noi discutăm cu ele, încercăm să le  facem să înțeleagă că este spre binele copilului să aibă o familie. În urma discuției, unele înțeleg și își dau acordul, dar avem situații în care tot nu doresc să renunțe oficial la ei”. Ce fel de mame se pot numi acelea care nici nu au grijă de copiii lor, dar nici nu îi lasă pe alții să o facă? Ce fel de OM e acela care lasă un copil ca pe o frunză în vânt?

„Sunt copii care provin din familii foarte sărace, sau cu părinți care duc o viață promiscuă. Nu sunt capabili să aibă grijă de ei, îi părăsesc, îi lasă în centrele de plasament, dar nici nu renunță complet la ei. Nu își dau consimțământul să le căutăm o familie care ar putea să le ofere o viață normală, sub pretextul că vor dori mai târziu să îi ia” – subliniază reprezentanții DGASPC.

De aceea, copiii aflați în situații de acest fel sunt luați să trăiască în case de tip familial, în care personalul angajat preia rolul de părinte surogat. Se încurajează, de asemenea, ca ei să mențină legătura cu ceilalți membri ai familiei (cu bunicii, cu mătușile, cu frații mai mari), având posibilitatea să meargă în vizite pe weekend și în vacanțe la aceștia, dacă acești membri doresc să îi primească, iar asta pentru a le păstra sentimentul că există oameni care îi iubesc.

Attfel, am ajuns și la întrebarea care mă măcina: doar membrilor familiei le este permis să preia copilul acasă, sau și oamenii cu suflet bun, care doresc să ajute, dar pe un termen limitat?

Mulți copii, întorcându-se din vizite, erau foarte derutați și îndurerați

Inițial, exista posibilitatea ca și oamenii străini să ia acasă copii, dacă doreau acest lucru. Însă, după o experiență din 2005, când  a avut loc Campania Națională „Ia-mă acasă de Paști” iar cei de la centre au constatat că foarte mulți copii, întorcându-se din acele vizite, sunt foarte derutați și îndurerați, s-au schimbat regulile. Normal, după 2-3 zile în casa cuiva, la întoarcere, copiii nu înțelegeau de ce nu pot rămâne în continuare în locurile unde, cel puțin de fațadă, simțeau o anumită iubire. Se simțeau abandonați de „părinții de trei zile”. Psihic, distruși.

„Familiile sunt bine intenționate, dar nu iau în considerare impactul pe care această ședere o are asupra copiilor. Și nu doar asupra celor care vin în vizită. Am avut o familie care a luat o fetiță de 3-4 anișori de la noi, dar mai aveau o fetiță a lor. Fata familiei a respins-o pe musafiră. A făcut o adevărată criză de gelozie. Când a revenit la centru, micuța era de-a dreptul bulversată. Nu înțelesese reacția de respingere. Ei doreau să facă o faptă bună, dar nu își dădeau seama de consecințe”, mi-a povestit Rodica Crainic.

Astfel, nu se mai permit șederile peste noapte. S-a impus regula ca, în cazul în care cineva dorește să ia un copil în vizită, după ce i se face ancheta socială și cazierul, să i se permită doar pe timp de o zi, între ora 9 și 18. În plus, educatorii din casa familială și psihologul pregătesc copiii să știe că nu merg într-o familie. „E foarte important modul de abordare: copilul trebuie pregătit să înțeleagă că merge doar într-o vizită, ca la un prieten, nu într-o potențială viitoare familie. Nu vrem să îi facem iluzii”, mi-a spus Elisabeta Pota, psiholog la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad.

Să nu mai existe deloc astfel de cazuri ar fi o utopie. Dar de ce se ajunge aici?

Problema este inconștiența. Fac copiii, fără să se gândească dacă pot avea grijă de ei

„…Noi avem și program de Planning Familial prin care informăm femeile despre metodele de contracepție, le oferim grupurilor vulnerabile avorturi gratuite. Însă, cu toate acestea, sunt multe care refuză. Sunt multe femei în mediul rural, de exemplu, care nu au acces la informații. Unele nu știu să citească, depind doar de soț. Altă piedică mai este și religia. Problema este mentalitatea, cu care noi ne luptăm, dar nu câștigăm”  mi-a spus, cu tristețe, Elisabeta Pota. „Trăim într-o societate foarte împărțită. Există două categorii: Ori cei care au acces nelimitat la informații, prin internet, accesează orice pe Youtube, Wikipedia și așa mai departe, ori cei care nu au deloc acces la informație. Nu știu nimic. Nu există cale de mijloc. Educația sexuală se face doar în liceu, dar multe fete deja și-au început mult mai devreme viața sexuală” ne-a spus Rodica Crainic.

Pentru prima categorie de tineri, informațiile care li se oferă sunt prea răsuflate, iar pentru cei care ar fi important să le cunoască, sunt prea tabu și oricum nu le iau în seamă. „Lucrurile tabu vin din familie, în cele mai multe cazuri mentatilatea părinților e preluată de către copii. Lipsește comunicarea părinte-copil. Asta și la familiile sărace, dar și la cele bogate. Cei din urmă se gândesc: îi dau copilului bani, îi dau computer, are tot ce îi trebuie. O întrebare care le-o pun părinților, i-a blocat pe majoritatea: «Vă amintiți când i-ați spus copilului ultima dată noapte bună și l-ați mângâiat pe cap?». Ei nu văd relevanța, dar e chiar foarte important!”

***

Nu am găsit neapărat un răspuns la întrebarea pe care mi-am pus-o în momentul în care am decis să mă aplec asupra subiectului de față. De fapt, nici nu speram prea mult. Nimeni, de fapt, nu poate avea aceste soluții, având în vedere că lipsa mamei nu poate fi înlocuită cu nimic. Viața unui copil e un lucru atât de delicat și de complex, încât niciodată nu știi cum e mai bine să procedezi. Un singur lucru e cert. Cea mai grea meserie din lume este aceea de a fi părinte. Iar, din păcate, „meseria” aceasta este, totodată, și singura pe care poți să o obții fără niciun examen, fără nicio pregătire. Prea mulți oameni aduc copii pe lumea aceasta fără să stea să se gândească măcar 5 secunde la consecințe. Câți dintre ei se întreabă: Am cu ce să-l hrănesc? Sunt eu în măsură să îl educ? Ce anume pot să îi ofer? Aș fi eu, oare, un părinte bun?