Zona Mărului. Orice arădean care a fost prin zonă știe că acolo nu e de stat, nu ai de fapt ce să cauți. Eu n-am ajuns în zonă niciodată, însă am citit câteva lucruri despre ea și părea mai mult o glumă decât realitatea (CITEȘTE AICI).  Și totuși, vineri a fost ziua cea mare, am ajuns pe strada Mărului cu intenția de a face niște poze, să avem ceva actual, să văd cât s-a demolat și ce mai e în picioare. Credeam că voi găsi o stradă cu câteva case, vreo șase dintre ele puse la pământ de ordinul lui Bibarț și eventual niște copii desculți care aleargă. Dar nu…

Ajunsă pe strada Mărului m-am simțit de parcă am aterizat într-un alt univers, unul paralel. Acolo, încă de la primii metri făcuți, puteam să jur că a căzut bomba. Haine, sticle, resturi, canapele, cartoane, tot și orice, toate erau într-un morman întins de gunoaie, pe iarbă, pe partea dreaptă. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că n-am să plec de acolo doar cu poze, ci și cu o poveste.

E greu de imaginat ce se întâmplă în lumea lor pentru că noi cunoaștem lumea noastră. Ei sunt aproape de șoseaua principală, agitația din oraș e fix sub „nasul” lor, dar pentru mulți poate e un tărâm necunoscut. Picioare desculțe am văzut, însă nu doar atât. Am văzut mulți copii care nu știu ce înseamnă să fii curat, să ai haine noi pe tine sau să te trezești dimineața și să te speli pe dinți. Am văzut copii cu haine rupte, copii mici care poate niciodată nu vor avea șansa să trăiască o viață normală. Toate acestea în timp ce noi, ceilalți, ne cumpărăm haine periodic, ne permitem să ne săturăm de ele, facem duș când avem chef și nu purtăm același tricou două zile la rând, că doar nu vrem „să creadă lumea că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm”.

Ajunsă acolo am realizat că lumea se împarte în câteva categorii. Oamenii care s-au născut norocoși, nu le lipsește nimic, oamenii care nu au tot, dar reușesc să ducă o viață bună, oameni care n-au nimic, nici măcar variante. Ei bine, zona Mărului este plină de oameni din a treia categorie. Familii întregi au trăit așa din generație în generație, sunt învățate să vadă din asta „idealul”, nu se zbat să ajungă mai sus, poate nici nu vor mai mult, nu sunt învățate și probabil va mai dura câteva sute de ani (dacă nu mai mult) până să se piardă șirul, sute de ani până când cineva va vrea mai mult și îi va trage pe toți după el.

Nu știu ce simt alții când ajung pe Mărului, dar eu am simțit tristețe, dar și furie. Parcă era o lume fără speranță, fără viață, un loc mort prin care mișunau oamenii ce au reușit să supraviețuiască apocalipsei. Casele nu aveau geamuri sau unele nici chiar ușă, femeile erau înconjurate de copii și am avut senzația că dacă mai făceam un pas cădeam de pe Pământ, ca și cum acolo era sfârșitul. Imaginea m-a întristat, însă furia a venit din faptul că mulți nici nu încearcă, nu vor mai mult.

Și dintr-o dată apare „raza de soare”…

O mașină scumpă se strecoară printre gropile de pe străzile de pământ și ajunge la o casă care abia se mai ținea dreaptă. Din mașină coboară un copil care intră în casă ca și cum nu ar fi fost prima dată acolo. Se vede din depărtare că este familiarizat cu locul. Din casă se întoarce împreună cu o femeie care vine cu un copil mic după ea. Din mașină mai coboară cineva, o femeie blondă și aranjată. Deschide portbagajul și acela este momentul în care din mai multe case încep să iasă toți, femei, bărbați și copii. Toată lumea o cunoaște. A venit să le aducă mâncare și de la portbagajul ei fiecare pleacă încărcat cu câte o pungă plină de la Lidl, cu un sac de cartofi sau altceva.

Zonă Mărului are mai multe fețe, cea de ghetou și cea care îți provoacă milă. Uneori te gândești că oamenii nu și-au ales neapărat soarta, dar așa au fost învățați și poate aveau nevoie de ajutor pe care nu l-au primit de la nimeni. Este drept, prea puțini vor să iasă din „bula” lor. Mulți fac copii și trăiesc din alocații, neavând nicio intenție de a merge la muncă, se mulțumesc cu ce primesc și nu te agreează dacă nu-i ajuți. Din nefericire, o luptă împotriva lor ar fi pierdută aproape din start pentru că fiecare om are „drepturi” și ei știu să se facă remarcați dacă uiți să le oferi ceea ce au nevoie. Le-a fost dată puterea și se folosesc de ea, întorc totul împotriva celui care nu le întinde o mână și reușesc de multe ori să fie privilegiați în fața celor care muncesc zi de zi, plătesc taxe, se chinuie să le ofere o educație copiilor și doar prin sacrificiu reușesc să ajungă cineva. În acest caz nu trebuie să uităm că da, fiecare om are dreptul la o viață cât mai bună, însă știm sigur că cei din zona Mărului nu au muncit și nici nu o vor face, motiv pentru care nu vor mai avea unele dintre drepturile pe care le cer. Concret, aceștia vor locuințe sociale însă, într-o convorbire pe care am avut-o cu o locuitoare din zonă, aceasta ne-a spus „am fost acolo să fac ceva dosar (n.r. se referă la Direcția de Asistență Socială), dar nu ne dă casă pentru că n-am contractul de muncă. Păi de unde să îi duc contract că nu am muncit, noi suntem mulți și trăim din alocațiile copiilor”.

Și totuși, tot ce ne rămâne de făcut este să așteptăm. Cândva, zona Mărului va fi „rasă” de pe fața pământului, însă noi bănuim că acest proces va dura ani de zile. Sunt foarte multe locuințe, foarte multe gunoaie, pământul trebuie adus la același nivel și este o zonă destul de mare de refăcut. În plus, pentru început au fost evacuați doritorii, cei care au înțeles cu frumosul, însă mai sunt și ceilalți care probabil se vor lăsa mai greu, deci încă un motiv pentru care se vor amâna lucrările de demolare.