Asta a fost prima îndoială.

Că a trecut deja un an de când a plecat.

Mai ales că avea el un stil de a veni și a pleca.

Nu eram în cercul lui intim de prieteni, dar ne cunoșteam de decenii, am fost împreună la câteva întâlniri, sindrofii dintr-astea scriitoricești.

Ș-am stat de mai multe ori la discuții.

Era un misterios fără mistere, un inteligent fără să pună prea mare preț pe inteligență, un om cu o lume a lui în care te poftea parcă mereu, dar ție nu-ți prea venea să intri, gândindu-te, poate, să nu murdărești covorul din camera mare.

A doua îndoială se referă la plecarea lui.

Acum un an, într-o zi în care nimic nu diferea de ziua de astăzi: ploua mărunt fără oprire, copacii desfrunziți mișcându-și cu grijă, să nu fie văzuti, cine știe, crengile în vântul care se ascundea și el după stropi și după crengi.

Mocuța mai pleca, era un obicei de al lui, poate după un gând, poate după câteva cuvinte, poate, pur și simplu, pentru că dorea să rămână singur.

Dar revenea mereu zâmbind, așezându-se de parcă nici nu ar fi plecat vreodată.

Eram la Pécs, stăteam pe o terasă la ceva vin, uitându-ne la forfota de pe strada pietonală centrală a orașului.

Venea noaptea peste noi, mai schimbam câte o vorbă, mai mult impresii despre oraș, vin, unguri și mai ales unguroaice.

Tu nu bei?, l-a interpelat șugubăț nevoie mare unul dintre noi.

Nu, a zis Mocuța, străngând în brațe o gentuță de care nu se despărțea, cred acum, nici în somn. Mă duc până la cameră.

Eram cazați la un hotel aflat la câțiva pași, l-am văzut dispărând sub poarta boltită a clădirii, eram convins că nu se mai întoarce.

Parcă eliberați de prezența sa atentă și totuși reținută, am trecut vârtos pe vinul alb de Balaton, intrând în discuții care decurg direct și devin din ce în ce mai vehemente odată cu creșterea cantității de vin îngurgitat.

Nici nu l-am observat când s-a reîntors și s-a așezat cuminte pe scaunul lăsat gol.

Nu bei nici amu?, l-a atacat unul dintre noi.

Poate un pic, o jumătate de pahar, a spus Mocuța și a zâmbit.

Eu îl aștept în continuare să apară pe o terasă, indiferent unde și când, să zâmbească în timp ce se uită la noi, să-l pot întreba din nou:

Tu nu bei, Mocuța?