Este timp, ai noștri încă nu au început anul cel nou, în fond măririle de salarii și pensii (inclusiv speciale) au fost hotărâte încă de anul trecut, rămân la bilanțuri și previziuni pentru ce va să vină în anul zero 2. Adică, 2022, fiindcă până se completează cu doiul care lipsește avem vreme. Berechet, ca să nu folosim celălalt adjectiv iubit de români, având în vedere deranjamentele stomacale mai frecvente după perioada de sărbători.

Așadar anul cel nou a început acolo unde începe de obicei, în Australia, noroc că, spre deosebire de unguri, pe sârbi îi iubim chiar dacă în valea Timocului sunt câteva sute de mii de români sau vlahi care nici acum nu au școli în limba lor. Asta este Serbia și Marea Neagră, ca să cităm din clasici, nicio surpriză că în conflictul Djokovic-Australia noi ținem cu sârbul.

Și nu oricum, ci cu toată ființa noastră, în fond Nole ne reprezintă, chiar dacă și Simona va fi pe acolo.

Aleșii noștri, ăștia mai locali, că de ăia centrali n-avem timp, s-au retras în stațiuni montane, ne trimit poze pe FB cu ei strălucind în soare în ciuda faptului că Nole, săracul, stă într-un hotel vai și amar, nu găsești așa ceva nici măcar la Straja, acolo de unde omul nr 1 din Arad ne trimite fotografii cu bunăstarea și fericirea sa de început de an.

În loc, zicem noi, că asta încă avem voie, să se apuce și el de bilanț, să vadă ce s-a făcut pe aici în anii care au trecut și ce ar mai trebui să se facă. Mai ales că Iustin Cionca s-a produs, lăudându-se ca Moșul cu șoseaua rapidă Arad-Oradea, aflată deocamdată și cam de multișor tot pe hârtie. Mai precis cu faptul că ungurii – de data asta cei din Ungaria – sunt tare interesați de ea, dorind să lege rețeaua lor de autostrăzi de această viitoare axă rutieră. Din câte am aflat, o vor lega la Salonta – există acolo oricum un punct de trecere a frontierei – cu alte cuvinte în județul Bihor, altfel spus al nostru Cionca se laudă cu laba uitată a ursului din pădure.

Dar măcar zice ceva. Mai zice și Bibarț, chit că nu prea știe ce, că primarul nostru, săracul, are așa o perspectivă proprie: nu că nu îi înțelege pe ceilalți, nu se înțelege nici pe sine. Ceea ce este perfect normal în situația sa dacă avem în vedere cu cine se fotografiază la sfârșit de an în loc de urs.

De altfel, Bibi nu le are cu tema noastră de astăzi. El e cu lopata și rondul, cu deschideri și închideri festive, focuri de tabără și jocuri de artificii.

Noi vrem să vorbim despre starea culturii din Arad, acum la început de an.

Nu de alta, dar lucrurile se leagă, delăsarea urbanistică merge mână în mână cu exproprierea culturii în scopuri propagandistice.

Se tot vorbește de comuna Arad cu indicarea evidentă a lipsei de preocupare pentru cultură, pentru divertismentul mai rafinat, pentru manifestări culturale adevărate și care pot scoate comunitatea din blazarea și deznădejdea caracteristică.

Dacă stăm să ne gândim, realizăm cu tristețe că în ultimele două decenii instituțiile culturale arădene au fost recolectivizate în spirit comunist. Directorii, indiferent că vorbim de teatrul comasat cu Marionetele sau de Filarmonică ori Biblioteca Județeană, sunt numiți de partid – da, avem din nou unul din trei litere – și execută sarcinile primite. Fără dimensiune culturală sau artistică, e vorba pur și simplu de cheltuirea banilor astfel încât cei de la partid să fie mulțumiți, mai mult decât atâta încântați că în aceste instituții culturale nu se va întâmpla nimic care ar putea leza interesul lor de activiști puși pe căpătuire.

De fapt e nedreptate să îi comparăm cu diriguitorii culturii în comunism. Ăia, chiar dacă trebuiau să vegheze la „linia” ideologică acceptată, aveau în sarcină să producă și cultură. Spectacole de teatru de calitate, concerte cu soliști și dirijori celebri, manifestări care atrăgeau „mesele”. Ăștia de acum nu au treabă. Numai de cultură să nu audă. Ce-i aia? Niște coate goale care se dau mari artiști și papă banii aiurea. În loc să le rămână lor pentru manifestări în fața primăriei sau alte manifestări și mai folositoare liniștii lor sufletești și… financiare.

Nu e vorba că în Arad nu mai este cultură, că nu mai sunt artiști, creatori în diferitele domenii ale culturii, e mai simplu: în Arad, de când îi avem pe ăștia în frunte, cultura efectiv nu este lăsată să se manifeste. E adevărat, mulți dintre oamenii de cultură, mai ales tinerii talentați și cu planuri de viitor, pleacă din Arad, din moment ce aici oricum nu au ce să facă. Eventual să le cânte în strună la cei care decid unde se duc banii ăia puțini care mai rămân după ce se face împărțeala inițială.

Încă avem și o revistă literară în Arad.

Arca se numește, a fost înființată în primele zile ale noii lumi de după 1989, reușind foarte repede să își facă un nume chiar și dincolo de granițele țării. Fiind finanțată, în mod oarecum tradițional, prin Consiliul Județean, recte secția de propagandă a acesteia, numită Centrul Județean de Cultură, corespondentul pe județ al Centrului Municipal de Cultură, rămâne întrebarea ce se va întâmpla cu ea – inițial a fost lunară, de o vreme este trimestrială – după ce nu vor mai fi oamenii, au mai rămas doi-trei, care au înființat-o în februarie 1990.
Ultimul secretar cu propaganda comunist în Arad se numea Alecu Floareș, era la bază tractorist și a trecut la cele veșnice, la Iași, acum mai bine de un deceniu.

Iar acum, probabil, aplaudă din iad…