„Pentru că era pace,/muream încet, pe rând, în ordine,/de la cel mai bătrân la cel mai tânăr, pierdeam treptat bătăile inimilor/ în camere de spital bine amenajate,/adaptate unei vieți demne”.

Încep așa știrile mele aproape ratate, nu cu propagandă, așa cum am promis, ci cu o poezie lipită parcă cu prenadez pe retina mea, în care s-au înghesuit, ca într-o valiză prea mică pentru o călătorie prea lungă, mai toate filmele de la fARAD.

Dar nu așa au început notele mele din serile Festivalului de Film Documentar fARAD. Au început cu ură și cu vorbele lui Lord Byron – „Ura este, de departe, plăcerea care durează cel mai mult”- și m-am gândit că probabil ura mă va urmări până la capăt și că atunci va trebui să încerc să închei cald, cu un citat din același lungmetraj, dar de data aceasta din Dhammapada (o culegere de învățături ale lui Buddha):

„Ura nu este niciodată învinsă de ură. Numai prin iubire este ura învinsă. Aceasta este o lege veșnică.”

(Afișul documentarului Venerable W.)

N-a fost așa. Între aceste două uri am pus tot fARAD-ul meu, lăsându-mă șocată, ca un naiv incurabil, de „The Venerable W”, vrăjită mai departe de documentarele olandezilor, mobilizată pentru un timp scurt, în care n-am luat în calcul frica și oboseala, de Vera Krichevskaya și al său aproape întotdeauna, dar niciodată roz, „F@ck this job”, și cucerită de toată tinerețea din sală, aceea pe care și-o dorește orice organizator de festival, de data aceasta asul din mâneca lui Mihai Chirilov.

Peste 90 de tineri au trimis scurtmetraje pentru competiția fARAD, 13 au fost selectate și proiectate în zilele de miercuri, joi și vineri. Sâmbătă, „We lived slowly in times of peace”, scurtmetrajul pentru care aș fi votat eu, a plecat acasă, în Moldova, cu premiul cel mare. Și, uite-așa, am zâmbit printre teme grave.

(Corian Șuteu, în dialog cu sunetistul scurtmetrajului câștigător al competiției fARAD) 

fARAD, premiile, jumătate pace/jumătate război

Inspirat de poemul „Retrospective” de Tatev Chakhian, din care am ales versurile de început, filmul creează acea senzație de jumătate de pace și liniște/jumătate de panică și război, niciodată o bucurie perfectă, întotdeauna o umbră de dezastru. O liniște dulce-amară a păcii, care vine cu confortul rutinei și trecerea timpului, banalitatea fericirii ce poate fi spulberată într-o clipă de războiul pe care nu-l vezi prezent lângă tine, deși e mereu acolo.

Câteva bombe cad, într-o secundă, peste toată această fericire cu iz nostalgic, peste ruinele noastre domestice, peste fiecare zi mică a judecății, peste orașul acela care poate fi de oriunde, cu brutalitatea unei judecăți finale. Rămân însă, după toate, nostalgia, muzica și poezia, pe care o găsiți, întreagă, la final.

Dar nu a fost singurul scurtmetraj care a meritat urmărit. Mie mi-au rămas în minte „I never get bored by myself”, în care tânăra regizoare Octavia Bortișcă spune povestea Petronelei, mama sa, care lucrează din 2010 ca îngrijitoare la o școală de sat. O poveste desenată, animată peste o conversație telefonică, în care vocea caldă a mamei se plimbă printre anii grei de muncă, oboselile acumulate, observații pertinente despre lumea celor mici, gingășii, cadouri valoroase sentimental și, desigur, incertitudinea viitorului. Îți vine să spui, la final, „Mulțumesc, mama!”

Am pus pe lista mea de scurtmetraje cu vrajă și „What freedom looks like”, a lui Dorel Gnatiuc, pentru că sunt puține lucruri mai frumoase în viață decât o călătorie muzicală prin Europa cu prietenii și arta ta, „The water we dwell in”, a lui Răzvan Dima, pentru personajele sale mereu în căutarea celebrității, ieșite la iveală după un început în care vedetele erau decorurile, „Mold”, pentru că uneori încerci să reconstruiești trecutul din rămășițele prezentului și pentru că Alexandru David Mădaș o face atât de sincer și de cald, că-ți vine să-l îmbrățișezi și să lăcrimezi laolaltă cu el, lângă diapozitive.

Și „Zoo”, a lui Traian Păsculescu, pentru că așa arăta așteptarea mea atunci când am citit pentru prima dată că fARAD va avea competiție de scurtmetraje, așteptarea dublată de teama că s-ar putea să nu înțeleg mai nimic din limbajul tinerilor cineaști. Și pentru că soarele strălucește chiar dacă noi suntem, cu toții, izolați de bunăvoie și încântați de izolarea noastră, în cuști mobile din care nu mai știm să ieșim, minunându-ne la suricate și la cum trece viața pe geamul unei mașini.

Mi-au plăcut mult, mai apoi, imaginile din „Triptzch”, a Cezarei Crețu și a lui Robert Makkos, abordarea simplă, naturală, fără infatuare, din „No Man’s Land”, a lui Oleg Creangă, imaginile din „Portraits of depression”, a Isabelei Adoch, și m-a vrăjit încet, foarte încet, dar sigur, povestea și personajul din „Marinică, băiatul meu”, a lui Mihnea Toma, primul de pe lista de preferate a lui Mihai Chirilov, cel care a propus pentru ediția a 12-a a fARAD această competiție.

Premiul pentru cel mai bun film i-a revenit, după două zile de discuții între membrii juriului, format din Paul Negoescu – regizor, Cecilia Ștefănescu – scriitoare și scenaristă, și Botond Püsök – regizor, regizoarei Kristinei Jacot, pentru „We lived slowly in times of peace”, iar mențiunea specială lui Răzvan Dima, pentru „The waters we dwell in”.

(Imagine din Triptyh – de Cezara Crețu și Robert Makkos)

(I)realităţi prin care ne-am plimbat cinci zile

Pe lista mea bună de la fARAD și-au făcut loc și „The Protagonist”, documentarul olandezului Luuk Bouwman, care îl are în centrul atenției pe cineastul olandez Jan Teunissen, supranumit „Țarul filmului”, un film bazat pe interviuri inedite, jurnale, filmări de familie și filme de propagandă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a devenit cel mai puternic om din industria cinematografică olandeză, șef al Departamentului de Film al SS-ului și al Partidului Nazist Olandez (NSB). Și cu cinemaul poți minți poporul.

Merită urmărit pentru limpezimea și curățenia cu care olandezii fac documentare, pentru viclenia lui Teunissen, cu care acesta se lăuda și după ce și-a ispășit pedeapsa pentru colaborarea sa cu naziștii (dar nu pentru filmele de propagandă făcute), pentru abilitatea celorlalți colaboratori ai acestuia, deveniți între timp importanți oameni de televiziune în Olanda, de a cădea în picioare (sună cunoscut, nu?) și pentru surprinderea lor că faptele din trecut, îngropate cu grijă de toți, mai pot ieși cândva la suprafață. Au ieșit, fără să le strice viața.

În capul listei mele a rămas mai departe „The Venerable W”, pentru că naivitatea mea, când vine vorba de budism, avea și ea nevoie de șocuri și pentru că acest documentar tulburător, din 2017, a venit să-mi arate fața întunecată a fundamentalismului religios, a budismului, și să-mi confirme încă o dată că cea mai puternică armă din lume e credința, mereu instrumentalizată ca formă de propagandă.

Și „Opt ilustrate din lumea ideală”, a lui Christian Ferencz-Flatz și Radu Jude, a poposit la Arad vineri, dar documentarul construit exclusiv din reclame românești post-socialiste, care transformă imaginile din perioada tranziției într-o reflecție ironică asupra valorilor, dorințelor și mitologiilor noii lumi capitaliste, nu m-a făcut să mă împrietenesc mai mult cu Jude.

Pentru mine, dincolo de toată aprecierea de care se bucură, Radu Jude e fie prea mult, fie prea puțin. Dar mai am multe de văzut și poate multe de schimbat când vine vorba de păreri. A fost totuși o bucurie că am avut șansa să văd documentarul la Arad și că n-a trebuit să fug prin vecini după el.

(Una dintre cele mai greu de privit imagini de la fARAD, ediția a 12-a)

Foarte puţin despre frumuseţe, aproape deloc despre iubire

Despre puterea manipulatoare a filmului, a televiziunii, a religiei a vorbit fARAD în toate aceste zile, despre cum cei șmecheri folosesc imagini, narațiuni, credințe, ideologii pentru dezinformare și, în cele din urmă, pentru putere; despre povești cu ego-uri, oportuniști și manipulatori, povești despre bani și măreție, teme atât de actuale astăzi.

A fost foarte puțin vorba despre frumusețe, și atunci când a fost, a fost retușată și ea în oglinda propagandei de stat, și chiar mai puțin vorba despre iubire, care nu și-a prea găsit loc în festival. Peste tot a fost vorba însă de speranță, pentru că așa vine propaganda, cu speranța unui viitor mai bun.

A fost mult și despre cum, pe la noi, prin țările astea care au văzut, gustat, trăit, suferit, murit în comunism, ni se proiectau mereu imagini ideale și ireale și ni se spunea despre cum „suntem norocoși că muncim și că ne străduim”, cum se tot dă „marea luptă pentru fericirea poporului”, despre cum „percepția e reală” și „adevărul, nu”, iar producția crește cu o tonă în fiecare zi, până la al 12-lea sau al 15-lea congres, sau al câtelea ar fi, ca-n utopia sovietică a anului 1960 („Revue”, de Serghei Loznitsa).

Propaganda a venit cu de toate la fARAD – cu parcursul de 10 ani aproape infernali ai  Dozhd TV și cu visul Natashei, acum agent străin, cu „Rule of stone” și cu rolul arhitecturii în propagandă, ca parte a unui război invizibil al anexării, cu cât de șocant de repede poate fi uitată de către filipinezi istoria lor însângerată, parcă o scurtă, dar intensă ilustrată din cartea Mariei Ressa, cu Imelda Marcos în prim-plan, dar mai ales cu abilitatea noastră de a ne îngropa trecutul — trecut care ne bântuie doar dacă e filmat, ca-n „Riefenstahl”.

(Imagine din „F@ck this job”, în regia Verei Krichevskaya)

Toate zilele în care avem nevoie de un duşman şi un erou

Cum era de așteptat, a fost cu multă artă de a spune minciuni, cu arta ca propagandă, dar mai ales a fost despre cum avem nevoie mereu de un dușman și, implicit, de un erou – dacă se poate, cu forțe supraomenești – care să ne promită mult mai mult decât avem acum. O temă care a atras, în sfârșit, mult public chiar și în ultima zi și care a adus la Cinema Arta, parcă  închis fără portiţă de ieșire în colivia publicului vârstnic, tineri de prin oraș și nu numai.

N-a fost ușor de dus toată propaganda din cele cinci zile de fARAD, dar cine spune că e ușor să stai cu ochii larg deschiși în fața tuturor atrocităților cu care aceasta vine?

Sper doar să fi învățat câte o lecție din fiecare, pentru că e nevoie de toate armele pe care le-ai adunat în timp pentru a lupta cu cei care vor să-ți planteze câte o idee de-a lor, cei care vor să-ți vândă irealitățile lor ție, mereu decis să aștepți un salvator. Cu siguranță, a fost un maraton și pentru Corina Șuteu, artizana fARAD, mereu pusă pe provocări, și pentru echipa sa.

Probabil și pe acolo trebuie căutată explicația deciziei ca primul documentar din festival să fie al Andrei MacMasters, „Bright Future”, suficient cât să te provoace și să te pună din prima să te întrebi câtă propagandă stă ascunsă în cel care îți spune povestea, câte filme sunt „de propagandă” şi câte „despre propagandă”.

(Imagine din „Revue” de Serghei Loznitsa)

Porţia de zahăr de la fiecare masă şi şmecherii de afară

În DEX, propaganda, care vine din latinescul a planta, e o „acțiune desfășurată sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți”.
În realitate, propaganda e peste tot, ca o porție de zahăr de servit la fiecare masă.

Așa a fost pentru mine la festival. Mă întorc scurt la banalitatea știrilor mele aproape ratate mai întâi să vă spun că, în timp ce la fARAD se povestea despre propagandă, în realitatea cotidiană politica și propaganda au mers frumos, mână în mână, toată săptămâna, fără să supere pe prea mulți.

A fost cu agenturi străine, cu șmecheri din Occident și cu discurs cu iz naționalist-extremist la vârful Primăriei Arad, ca armă de luptă cu frigul din casele oamenilor și cu amenințarea că s-ar putea să rămânem fără apă caldă.

N-a dat niciunul dintre oficiali pe la fARAD, pentru că propaganda e o materie pe care au învățat-o probabil de mult.

Propagandă a fost peste tot, și când a venit vorba de pace și Premiul Nobel, și când a venit vorba de mâncare și băutură. Și propaganda stă pe buzele tuturor prin România, chiar dacă nu înțelegem pe deplin termenul, pentru că nu ni l-a explicat nimeni. Dar au vorbit de el și jurnaliștii, și politicienii, și preoții. E peste tot acum, atât cât să submineze bruma de încredere pe care o mai aveam în ceva, orice.

Trăim, oricum, într-o țară în care singura instituție în care avem pe deplin încredere e cea care ne stinge focurile. Și nu are cum să ne fie bine până nu înțelegem că România are nevoie de mai mult decât de pompieri. Are nevoie de foarte multe lecții despre bine şi rău, despre propagandă  și despre cum se face ea. fARAD a fost o astfel de lecție, dar nu e suficient.

Rămân tot aici ca să mai adaug că, până și așa, cu toate ale noastre, România nu-i cea mai rea țară de trăit. S-ar putea să fie una dintre cele în care încă se trăiește lejer, dar o spunem și o gândim noi, cei care am dat drumul de mult la căldură, mergem la filme documentare și apoi în baruri și restaurante să dezbatem despre lumile altora. Pentru cei din documentarele pe care le vedem, pentru cei din „Singuri”, a lui Recorder – ca să revin la una dintre temele din ultimele două rânduri de știri aproape ratate – s-ar putea să nu fie o țară în care se trăiește ușor.

(Imagine din scurtmetrajul premiat cu mențiune „The waters we dwrell in”)

România, comunismul, politică, religia şi câteva legături

Că e mai bine decât în comunism e sigur, deși percepția asta se schimbă, în tot mai mulți, de la o zi la alta, și ar trebui să ne întrebăm mai des de ce.

Despre comunism și despre propaganda din trecut puteți citi pe larg într-un interviu care ar trebui să-l parcurgem cu toții, ca lecție zilnică. E despre corupție, minciună la rang de politică de țară, nomenclaturiști. Despre hoți.

INTERVIU. „Comunismul a transformat corupția într-un mod de viață indispensabil supraviețuirii și a șters granițele morale din mințile multora dintre noi”

Pentru că a fost și cu religie și propagandă la fARAD, pentru că nu avea cum altfel, pun mai jos cum stăm noi cu propaganda, ortodoxismul și cultul pentru Teodosie:

Patriarhul paralel: Cum a fost construit cultul Teodosie, cu politicieni, preoți, oameni de afaceri, instituții publice și Facebook / Sprijin total pentru AUR și Călin Georgescu

Nu pot să trec pe lângă politică, trebuie să mă opresc la ea măcar cât să pun, în calupul acesta de știri ratate, cum se face politică atunci când nu le iese cum vor ele partidelor istorice. Se fac  partide noi, dacă așa spun sondajele. Și așa spun. Ar fi niște lecții de învățat pentru noi din Filipinele de mai sus.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Europa Libera Romania 🇷🇴 (@europalibera.romania)

Și nici protestele nu le-am putut ocoli, pentru că acestea ne țin pe noi tot cu capul sub apă și tot departe de lumea civilizată. Lume spre care ne pleacă infractorii. Știrea de mai jos mi-a amintit de „The Propagandist”, documentarul olandezului Luuk Bouwman, de care aminteam mai sus.

Fostul șef al Fiscului Giurgiu, liber să plece din țară după ce judecătorii au refuzat, pe motiv de grevă, să-i verifice măsurile preventive

Cum se scapă în România?

Sorin Oprescu mai scapă de un an din sentință după ce a fost reținut și eliberat în Grecia, Alina Bica și-a ispășit deja pedeapsa în propriul dormitor, iar Sebastian Ghiță a scăpat și el de cinci dosare. Mai e și Dan Voiculescu, care ar primi niște milioane de euro înapoi din prejudiciul plătit în dosarul ICA. Acestea și alte povești despre minunata lume politică românească le găsiți în newsletterul Recorder. Merită să vă abonați.
De aici vine și recomandarea de mai jos, în care aflăm și vedem în grafice simple cum au crescut pensiile magistraților:

Strania istorie a pensiei magistraților din România. Treizeci de ani de contorsiuni parlamentare

A fost mult despre percepții la fARAD, dar și în politica din România săptămâna aceasta, de a fost nevoie să ne spună Valeriu Zgonea, președinte ANCOM, că „Există preconcepția că, dacă ești soția sau soțul cuiva, ești incompetent. Percepția omoară adevărul.”

Departamentul păstrat secret de la ANCOM, din care fac parte soția șefului SRI și soția șefului Autorității

Ancheta mea preferată de săptămâna aceasta e însă din irealitatea românească. Fictiv, dar pe bani.

Cronica unui fiasco fără sfârșit: de peste o mie de zile, guvernul organizează și reorganizează o rețea fictivă de direcții județene pentru tineret

Nu mai forțez știri care să meargă cu fARAD și propaganda și nu le mai fac loc nici știrilor din America, nici celor din zona de sănătate, nici celor funny, nici celor din zona culturală.
Pun doar câteva care mi-au fost trimise de cititorii care știau probabil că, săptămâna asta, n-a fost timp de cules știri.

Bârfele, bogătașii, puburile, propaganda

Iată-le. Propaganda merge tare bine cu bârfa, care nu-i întotdeauna oaia neagră.

Gossiping Is Smarter Than You Think

Când o să ne meargă așa cum ni se tot promite, poate o să ne permitem o dată în viață să stăm la un hotel în care o cameră pe zi costă zeci de mii de euro.

Cele mai scumpe hoteluri din lume: în unele, o noapte costă până la 96.000 de euro

Poate, însă, ca să ajungem la acest nivel, e nevoie să fim influenceri de renume. De pe Time, un prieten mi-a trimis să știu cam care sunt cei 100 cei mai influenți oameni ai momentului, aflați în plină ascensiune,

The World’s Most Influential Rising Stars

în timp ce un alt cititor mi-a lăsat doar imaginea asta cu textul: „Aici e propaganda.”

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ɪɴᴋ ᴘᴏɪsᴏɴɪɴɢ ᴀᴘᴘᴀʀᴇʟ (@ink_poisoning_)

Am primit și știrea aceasta, care nu are legătură cu temele, dar e despre economie și temerile tuturor — motiv numai bun pentru orice. Anglia se uită atent la pub-uri și vrea să le dea mână liberă pentru a crește economia. Sunt și multe critici aici, pe teme de sănătate, declin al civilizației și violențe:

Pubs to stay open until early hours in push for UK growth

Mai sunt și alte câteva linkuri de la cititori, dar mi-a fost greu să le găsesc loc în știrile acestea aproape ratate, cât să nu stric de tot farmecul fARAD.

Vă mai spun doar că e cu filme documentare și săptămâna viitoare. Aproape că-ți vine să crezi că Aradul e casa documentarelor. Dar e doar dopamina care vorbește în mine acum, în timp ce mă uit la cele două săptămâni — prima, de miercuri până duminică, deja bifată, cea de-a doua, de luni până miercuri — în care chiar avem șansa să vedem filme pe care nu prea ai unde le vedea altundeva.

Imediat după fARAD, adică de azi, începe Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, cu filme din selecția ediției cu numărul 18, desfășurată sub sloganul „M-auzi?!”. E la Cinema Arta și e cu discuții ample după, în toate cele trei seri.

Dar, dacă vreți să începeți săptămâna culturală cum trebuie, atunci e de mers la Primăria Arad. Nu-i nici glumă, nici ironie. Vine Horia-Roman Patapievici aici ca să ne vorbească despre paradis. Cel eminescian, dar presimt că nu numai. Pe mine, Patapievici m-a cucerit acum mai bine de un an și așa am rămas, cucerită.

Horia-Roman Patapievici revine la Arad cu o conferință despre „geografia Paradisului” eminescian

Muzica și poezia sunt tot de la fARAD

Muzica vine de la tinerii de la Amphitrio Trio, care au decis să-și documenteze călătoria lor muzicală prin Europa și să o numească, cum altfel, „What Freedom Looks Like”.

Poezia e baza scurtmetrajului care mi-a plăcut cel mai mult. Mie și juriului fARAD. We Lived Slowly in Time of Peace

 „Am trăit cu toții în tihnă,
pentru că era pace.
Mai devreme sau mai târziu, ce s-a pierdut, s-a regăsit –
cum spațiul vieții părea atât de sigur,
puteam să ieșim din casă și să ne rătăcim de bunăvoie.
În vremea bună, ne gândeam la Dumnezeu,
iar în zilele mai încercate, Îi aminteam că suntem încă aici –
și Dumnezeu își amintea.
Viața noastră era o amânare a războiului:
luxul de a ne întoarce leneș de pe o parte pe alta în pat,
cafeaua urcând încet pe foc,
aceleași decorațiuni de Crăciun expuse anual,
tații noștri îmbătrânind în albumele de familie,
idilele noastre de dragoste amânate,
cărțile pe jumătate citite,
ruinele noastre domestice,
fiecare zi – o mică Zi a Judecății!
Pentru că era pace,
muream încet, pe rând, în ordine,
de la cel mai bătrân la cel mai tânăr,
pierdeam treptat bătăile inimilor
în camere de spital bine amenajate,
adaptate unei vieți demne.

Tatev Chakhian – Retrospective, traducere de Laura Lupu

Las mai jos și varianta originală, în armeană – una dintre cele mai frumoase sisteme de scrise, după părerea mea. Cu cele 39 de litere ale sale, alfabetul armean pare o operă de artă. L-aș așeza imediat după cel georgian.

ՀԵՏԱՀԱՅԱՑ
Դանդաղ էինք ապրում,
որովհետեւ խաղաղություն էր։
Կորածը վաղ թե ուշ գտնվում էր,
եւ այնքան ապահով տարածք էր կյանքը,
որ տնից դուրս էինք գալիս ու կորչում ինքնակամ։
Աստծու մասին հիշում էինք լավ առիթներով,
վատ առիթներով՝ հիշեցնում մեր մասին
․․․ու Աստված հիշում էր:
Մեր կյանքը պատերազմի հետաձգումն էր —
անկողնում ծուլորեն պտտվելու ճոխությունը,
կրակին հանդարտ բարձրացող սուրճը,
ամեն տարի նույն զարդարանքը տոնածառին,
լուսանկարներում ծերացող մեր հայրերը,
մեր հետաձգվող սերերը,
կիսատ թողած գրքերը,
մեր մանրախնդիր վեճերը,
որ աշխարհի վերջն էին թվում,
մեր փլատակները կենցաղային։
Քանի որ խաղաղություն էր, մենք մեռնում էինք դանդաղ,
հերթով, կարգով՝ մեծից փոքր,
սրտի զարկերի աստիճանական խլությամբ,
լավ կահավորված հիվանդասենյակներում՝
հարմարեցված արժանապատիվ ապրելու համար։

Acum când scriu se face  exact un an de când v-am propus pentru prima dată „Știri aproape ratate”. Vorbeam atunci de luminile lui Caravaggio, întunericul lui P. Diddy, de Anul Nou care n-a fost. A fost un an greu, cu ratări, speranțe spulberate și știri ratate poate prea lungi, cu un format poate prea alambicat. Poate e momentul unor haine noi.

Dacă aveți propuneri, sugestii, reclamații, le aștept cu mare interes pe [email protected]. Nu știu cum vor arăta în viitor, dar știu că știrile mele aproape ratate vin cu o pauză de două săptămâni și, poate, hainele noi sunt doar scuza pentru pauza aceasta de la ruinele mele domestice.
Iar asta e un fel de manipulare.

Citeşte şi:

Ştiri aproape ratate (41). O bătălie după alta. O săptămână bună, în care n-am dat piept cu ţara noastră. Nici cu Bolojan, nici cu realitatea

Știri aproape ratate (40). România ororilor + ultima generație care vede licurici, prima care plătește 5 de milioane de dolari pentru visul american

Știri aproape ratate (39). Toate relele lumii, pumni în gură și o dâră de lumină peste goticul nostru modern

Știri aproape ratate (38). Septembrie, coșmar și ROMO. Viața e tot premiul cel mare, dar vine ambalat în panică și extremism