Eu, când mecanicul îmi spune despre injectorul mașinii, nu intru în polemică cu el. Îl ascult. Încerc să înțeleg ce spune. Altă treabă n-am. De asta am venit până aici. Pentru că el se pricepe iar eu, nu. Da’, îi mai pun și întrebări. Mai mult așa să ne aflăm în treabă. Ca doi oameni care n-au de ales. El este specialistul, eu clientul. Iar acum trebuie să ne suportăm reciproc. Încercăm să ne simțim bine chiar și în această situație. Având interese opuse. Eu să plătesc cât mai puțin, el vițeversa.

Apoi vine unu’. Are o mașină mare. Sunt mari. Și el, și mașina. Oprește în fața porților larg deschise ale garajului cu botul de rechin al limuzinei aproape de pantalonii mei. Se dă jos în trombă, îmi aruncă o privire scurtă de reptilă preocupată, parcă dă și din cap, apoi se oprește masiv în spatele mecanicului aplecat sub capota mașinii mele.

Hai, că mă grăbesc, zice. Mecanicul continuă liniștit trebăluiala de sub capotă. Celălalt mai stă câteva secunde. E încurcat un pic. Abia de observi dacă nu ești atent la amănunte. Se uită la mine din coada ochiului, eu mă fac că privesc fix un bloc motor slinos și prăfuit din capătul celălalt al atelierului. Hai, șefu’ , zice apoi încet. Am o treabă cu alimentarea. O fi înfundată pe undeva. În cinci minute o rezolvi.

Omul de sub capotă se oprește din treabă. Văd asta uitându-mă la fundul lui. Destul de mare, da’ omul e trecut de șaizeci. Şi-i plac grătarele. Și berea. Face un pas în spate, extrăgându-și torsul de sub capotă in timp ce se-ndreaptă în fața noului sosit. Sunt la fel de de înalți.

Mecanicul are vreo douăzeci de kile în plus. Dar nu se uită la cel din fața sa, ci la mine. Mă uit și eu la el. E-n regulă, zice. Cred că am exact ce-i trebuie. Eu dau din cap plin de speranță și înțelegere. Cred că și a aprobare.

Mecanicul întoarce privirea către cel din fața sa: Nu sunt șeful nimănui. E o afacere de familie, zice. Ok, prinde viață celălalt, atunci aruncă o privire la alimentarea mea. După o pauză adaugă apăsat: Șefu’.

Mecanicul își șterge mâinile în cârpa curată care se află mereu în buzunarul uriaș al salopetei sale: Lucrez, îl luminează calm pe cel din fața sa. Dacă n-aveți timp să așteptați până termin cu mașina asta, este un service nu departe de aici. Încercați acolo, mai spune pe același ton de neutralitate informativă după care se apleacă din nou asupra mașinii mele.

Celălalt se uită nedumerit la spatele care acoperă aproape tot motorul micuței mele mașini. Privirea-i coboară, trece repede peste fundul proeminent din dreptul radiatorului, ajunge pe cimentul pătat, dar măturat perfect din fața mașinii. Se uită apoi la mine. Mă uit și eu la el. Simpatizez spontan cu cei în dificultate. Rămâne cu privirea în privirea mea și-mi spune așa ca o explicație în plus: Mi s-a spus că-i cel mai bun.

Este, aprob eu pe plin de înțelegere.

Seara ne vedem la o bere. Eu plătesc, desigur. Ne tutuim în ciuda diferențelor. Nu de vârstă că aici ne asemănăm. Am ajuns la cea de a treia bere iar acolo nu poți ajunge cu Dumneavoastră între tine și celălalt. Mecanicul bea bere românească, eu olandeză. Se uită la sticla din fața mea și observă: Tot românească e.

Nu zic nimic, o ia ca aprobare și continuă: o etichetă de fițe. E bună s-o dea mai scumpă. Sunt de acord, nu zic nimic, mai beau o gură după care îl întreb: Ce avea mașina tipului?

Nimic, zice el chițcăind molcom. Chestie de șurubelniță. Tace, uitându-se la vitrina imensă din fața noastră. Da’ a plătit ca un domn ce este, spune apoi cu un zâmbet nu neapărat vesel. Două sute pentru o treabă de zece lei.

Tac și eu. În fond, tipul merita o corecție. Asta este, mă trezește din melancolie mecanicul, tura următoare o dau eu.
Cald, zic eu ca să nu creadă că am ceva împotriva.

(2015)