Recent, am scos o mașină la vânzare. Una de talie mică, pe care o aveam din 2006 și căreia i s-ar fi potrivit pe drept cuvânt textul folosit de toți vânzătorii de mașini din piețele de profil: unic proprietar, folosită exclusiv, ținută (adeseori) în garaj, tapiserie impecabilă, stare excelentă etc. etc. etc. – bine, poate doar pasajul referitor la „baba” proprietară nu i se potrivea, că nu-s tocmai babă, dar în rest… cam totul. Apropo, chiar mă întrebam cum se face că doar babele care conduc o dată pe săptămână vând mașini în Germania, că alte vehicule la mâna a doua în piață rar găsești! În fine… Scot, deci, mașina la vânzare. Și încep telefoanele, prețul bijuteriei fiind de fix 6279 de lei, respectiv contravaloarea în lei a 1300 de euro, plus/minus „două bețe”, cum scrie pe cutiile de chibrituri – pentru cei ce-și amintesc. Cei interesați află, înainte de a le spune clar unde să vină să vadă mașina, că aceasta are barele din față și din spate schimbate de câteva ori, fiindcă nu poți să eviți, într-un oraș cu o circulație halucinantă, ba pe unul, ba pe altul care îți „șterge” câte una când ți-e lumea mai dragă. Aflând și acest amănunt, cetățenii încep să vină.

Primii vizitatori, un el și o ea, însoțiți de un băiețel de nici cinci ani. Mașina urma să fie pentru mămică. El dă o raită în jurul mașinii, îi dă o cheie, îi ridică capota, scoate joja, o vâră la loc, ridică husele mașinii, constatând că, practic, sub acestea, tapiseria originală e neatinsă etc. – asta cu husele e o hachiță de-a mea, mai ales de când erau copiii mici și voiau, în drum spre grădiniță, ba biscuiți, ba napolitane, murdărind banchetele cât ai clipi. Cu huse însă, mereu făcute la comandă, banchetele originale nu își schimbau înfățișarea niciodată. Omul mai dă o raită în jurul mașinii și stând în spatele ei și privind-o cumva de sus, exclamă: hm… care e ultimul preț, că uite, bara din spate e clar că a fost pusă înapoi de un neprofesionist. Îi spun: ăsta e ultimul preț, iar bara din spate chiar a fost pusă înapoi, însă de un neprofesionist, la fel ca bara din față, dar eu chiar V-AM SPUS la telefon că au fost schimbate ambele. Am apelat însă, în grabă, la un tinichigiu în loc de un mecanic, astfel că n-or fi fixate la loc tocmai ca în fabrică. Omul se strâmbă, se retrage cu soția lângă un copac, o aud rugându-l să nu mai negocieze, că-i place mașina, îl aud spunându-i să-l lase, că știe el cum se fac treburile astea, după care se întoarce spre mine și îmi spune că oferă 1000 de euro, ultimul lui preț. Îi spun că nu sunt de acord, ne salutăm și revenim la ale noastre.

Următorii vizitatori, cu foarte mici excepții, procedează la fel. Văzut, plăcut, cheie, jojă, roată-roată pe după mașină, final apoteotic în maniera: care-i ultimul preț, respectiv „ofer 1000 de euro, că-i bara din spate fixată cumva la o oarecare distanță de bla-bla-bla…” Eu nu insist, nu mă grăbesc, las lucrurile să curgă, cu atât mai mult cu cât TOȚI fuseseră informați la telefon că prețul mașinii, de 1300 de euro, era atât de mic TOCMAI pentru că bara din spate fusese schimbată și fixată ușor câș. Nu era ca și când oamenii plonjau în necunoscut, fiind invitați să cumpere o mașină ca scoasă ieri dimineață din fabrică; chit că era perfect funcțională și menținută în condiții impecabile, la un preț, nu-i așa, de bicicletă. Pardon! Bicicleta unui cunoscut, prieten de familie, costase 2300 de euro, deci mașina mea, care avea doar 160.000 de kilometri la bord și caracteristicile de mai sus, era substanțial mai ieftină.

Buuun… După fix opt ture de potențiali cumpărători, toți insistând cu întrebarea „care e ultimul preț”, de parcă aș fi vândut mașini vrac, să mai las din preț în semn de recunoștință pentru cantitatea mare cumpărată, rămân cu mașina nevândută. Seara însă, după ce și ultimul cetățean care mi-a oferit 1000 de euro a plecat, mă sună un ins din Slatina, care-mi spune că a văzut mașina în poze, că nevesti-sii îi place mult și că vrea să i-o cumpere pentru a-și duce fetele la grădiniță și la școală. Mă roagă însă să nu dau mașina până a doua zi seara, când ajunge el de la 425 de kilometri distanță, fiindcă nu ar vrea să bată drumul degeaba. Acestea fiind zise, mă văd obligată să-i spun omului că mașina are barele schimbate, că bara din spate e fixată un pic câș și că în rest pozele sunt făcute ieri, deci nimic nu e altfel în realitate, nici culoare, nici interioare, nimic-nimic. Recunoscător, slătineanul îmi spune: apreciez că ați fost sinceră cu mine, știu prețurile mașinilor, nu mă interesează atât de mult cum e fixată o bară anume după ce a fost bușită și nici măcar cum funcționează motorul, ca să fiu foarte sincer. Orice motor poate fi reparat impecabil, zicel el, însă o mașină de aproape 15 ani care arată atât de bine în interior și are culoarea nealterată e gratis la 1300 de euro. Hm, îmi zic… oare ce-o fi cu olteanul ăsta, față de cei exact opt arădeni, plus familiile lor, care văzuseră mașina anterior și au făcut cale întoarsă?! Renunț însă la întrebare și aștept olteanul. A doua zi, așa cum a spus, a venit, a rămas șocat că mașina arăta exact ca în poze, a dat și el o cheie, micuța mea răspunzând la comandă pe loc, ca întotdeauna, nici nu s-a mai uitat atent la bară, că știa despre ea că fusese schimbată și prinsă prost la loc, fiind rupt un plastic nenorocit de pe-acolo și n-a fost interesat nici să vadă motorul sau să studieze joja. S-a uitat însă la acte, toate la zi, inclusiv taxa de drum fiind plătită până anul viitor, în august, am alergat apoi la o firmă de înmatriculări să facem contractul de vânzare-cumpărare, iar peste 15 minute, slătineanul a urcat la volan și dus a fost.

Întâmplarea de mai sus m-a făcut să mă întreb de ce oamenii simt nevoia – noi nefiind în bazar la Cairo, unde negocierea la sânge face parte din cultura locală – deci de ce oamenii simt nevoia să pună la îndoială prețul cerut de cineva, atunci când vinde un bun? Mai ales de cineva care nu este vânzător de nimic, în general și care, atunci când a stabilit un preț, l-a stabilit nu ca să facă afaceri, ci ca să se apropie cât mai mult de valoarea reală a acelui bun folosit! În ce mă privește, n-aș putea trăi liniștită știind că i-am vândut unui om un bun defect sau care funcționează strict cinci minute după ce l-am înstrăinat. De ce, deci, prima întrebare a unui cumpărător este „care e ultimul preț”, de parcă în anunțul din ziar sau de pe site-urile unde l-am făcut public aș fi scris un preț oarecare doar ca să am de unde „lăsa”. Nu, nu știu să procedez așa și nici nu simt plăcere atunci când cumpăr un bun și văd că el nu merită 1700 de euro, ci doar 1300, pe banii ăștia mizând inclusiv vânzătorul, dar care vânzător, pentru a-mi da satisfacție că a micșorat prețul „pentru mine”, „lasă” din sumă semnificativ. Sunt absolut convinsă că prețul pe care îl avea vânzătorul în cap era tocmai cel la care, în final, mi-a vândut bunul. Oare de ce suntem sensibili la prosteală, la minciună, la fals? De ce ni se pare că totul este în ordine doar dacă „fraierim” pe cineva?

A treia zi de la prima ofertă, cetățeanul cu soția și copilul a revenit cu un telefon și m-a luat cu aer superior: „ei, vă sun să vin cu banii, doar v-am spus că mă pricep și sper că acum sunteți de acord să-mi dați mașina la 1000 de euro!” „Nu, i-am spus, nu sunt de acord, pentru că prețul ei este de 1300 de euro”. „Doamnă, îmi spune, nu vă cred!” Drept pentru care i-am trimis o copie a contractului de vânzare-cumpărare, că doar nu e vreun secret. Nu mi-a mai zis nimic.