Am fost punctual, ceilalți nu.

Așteptam să ne lase înăuntru. Eram membru la secția de votare, nu din convingeri politice, ci din nevoia de bani. Nu ne lăsau să intrăm pentru că trebuia să ne ia temperatura. Era pandemie și toată lumea trebuia testată. Doamna cu termometru era de negăsit. Ploua și totul era gri, chiar și fețele oamenilor. După jumătate de oră ne-au lăsat să intrăm fără să ne mai ia temperatura. Bolnavi sau nu „the show must go on”, vorba cântecului. Nu găseam întrerupătorul, așa că stăteam în beznă. Se întrebau unii pe alții de unde se aprinde lumina. Era o bâjbâială febrilă. De jenă am simulat și eu căutarea. Până la urmă cineva, în altă parte a clădirii, a găsit întrerupătorul. Ne-am așezat, care pe unde, neavând nimic de făcut. Au început să apară colegii. O gagică fără cur se tot învârtea prin sală pândind cu coada ochiului dacă ne uităm după curul ei. De lângă mine vine un miros puternic de transpirație și mâncare. E un bătrân cu tricou de fotbalist și sacou sobru, negru. Își dă jos sacoul și începe să se contrazică cu toată lumea. Mă retrag cât mai în spate și privesc circul. Am mai fost membru în comisia de votare, tot pentru bani, știu că nu are rost să mă bag. Mă uit la ei cum lipesc o masă de peretele din stânga, ca după cinci minute să o mute în dreapta. Nu are nici un sens, era mai bine în stânga, își dau ei seama și o mută iar la stânga. Bătrânul își palpează sânii, poate se caută de noduli. Două fete, foarte tinere, se contrazic doar din orgoliu, trebuie să luăm decizia unde va fi pusă masa la care vom mânca. Câștigă cea care vrea să mâncăm privind un zid, chiar lângă singurul wc din complex. Sunt luat prin surprindere când mi se cere părerea. Dau din mână, prea obosit să deschid gura. Oricum am decis că voi mânca pe pervazul geamului. Orice, doar să nu mai văd spectacolul stupid.

Simt că n-o să reușesc.

Bătrânul iar se pipăie la țâțe, vede că-l văd și-și duce repede mâinile la spate evitându-mi privirea. E ceva fetiș, nu noduli, mă hotărăsc eu. Ni se dau instrucțiuni de lipit afișele pe pereți. O fată are scotch-ul, iar o altă femeie, foarte mică aproape mumificată de bătrânețe, are foarfeca. Nu le găsești în același loc. Avansăm foarte greu. După ce terminăm afișele, unu de vârsta a doua, hotărăște că nu le-am pus bine, nu sunt destul de vizibile. Reîncepe circul, nu mai găsim foarfeca, mumia a uitat unde a pus-o. Vârsta a doua și-a luat un tricou cu două numere mai mic și acum, conștient de toate femeile din jur, trage de el în jos să-și acopere burta. Mi-l imaginez cum, înainte să iasă pe ușă, s-a privit în oglindă și și-a spus că e solid, nu gras. Toți credem că arătăm mai bine când suntem singuri. Bătrânul se mângâie pe sâni. Un gest involuntar. Mă uit în jur încercând să mă agăț de ceva frumos. Tablourile sunt niște mâzgăieli lugubre, plantele prăfuite, becurile arse.

Ce caut aici, am 44 de ani?

Ce caut aici, pentru ceva mărunțiș? Mă strivește oboseala. Mă trântesc pe un scaun.

-Cum trăbă să venim îmbrăcați?

Mă uit în dreapta, e unu pe care nu l-am observat. Brațe subțiri cu burtă, evident de la țară.

-Bărbații în costum negru, cămașă albă și cravată, îi răspund foarte serios. Văd cum se îngrijorează.

-Trăbă neapărat zacou?

-Neapărat, continui să-l mint.

Mumia se apropie timidă și încearcă să socializeze. Fata din stânga mea, are 19 ani, intră în șoc când află că trebuie să se trezească la ora 5.

-Nu m-am sculat în viața mea înainte de 9:30, ne declară indignată, după care se întoarce la tastatul pe telefon.

Îi dau apă la moară mumiei.

-Cum era pe vremuri?

-Ooo, eu m-am trezit 30 de ani la 5 și am crescut și două fete și…etc. etc.

După jumătate de oră dă semne că ar epuiza subiectul. O pleoapă îi cade cu regularitate, ca la o păpușă de plastic. Probabil efecte secundare ale tratamentului cu electroșocuri.

De plictiseală îi arunc un citat din Biblie. Se turează, ridică vocea, după care își cere scuze.

Așa mai trece jumătate de oră. Se face ora 8, putem să ne cărăm acasă. Mâine începe votarea. Yuhuu!

Edi vă mulțumește.

– Eduard Patachi –