Nu era greu pentru trecători să-și dea seama ce se întâmpla ieri după-masa în parcul de lângă podul Traian, în Aradul Nou. Dinspre trotuar, au fost agățate trei bannere mari, unul cu tricolorul României, pe care scria „România”, al doilea, albastru-galben, pe care scria „Ukraina” și al treilea banner, albastru, pe care scria „We stand together”. În parc, zeci de copii de grădiniță se jucau cu baloane albastre și galbene, zeci de tineri (între 15 și 35 de ani) fluturau drapele ale Ucrainei și câțiva dintre ei țineau în mână și afișe cu mesaje anti-război, majoritatea cu fața lui Putin combinată cu freza și mustața lui Hitler, sau cu mesaje precum „Killer”, „War Criminal” și „Hands Off Ukraine”. Era puțin mai greu, în schimb, de „citit” sentimentele pe fețele lor… pentru că lejeritatea unui protest pașnic și bucuria tipică unei sărbători erau, cu siguranță, doar niște aparențe chinuitoare. La o privire mai atentă, se distingea îngrijorarea ascunsă după zâmbete, tristețea mascată de mândria de a fi ucrainean. Mâhnirea se simțea cel mai pronunțat pe fețele celor mai în vârstă, în ochii unor bunici care priveau copiii care se fugăreau și chicoteau, dar erau mai degrabă priviri în zare, dincolo de drapele albastru-galbene, dincolo de copacii verzi din jur. Părinții tineri zâmbeau când erau de față copiii lor, însă mimica lor se schimba în momentul în care cei mici alergau în altă parte, într-o grimasă care trăda o stare mixtă de răgaz temporar, responsabilitate față de cei dragi și, desigur, îngrijorare pentru ziua de mâine. Era o zi dulce-amară pentru o mână de refugiați, era Ziua Independenței Ucrainei, sărbătoare națională pe care au fost nevoiți să o marcheze într-o țară străină, într-un loc restrâns, în aer liber, în libertate și în siguranță, dar parcă, totuși, într-o bulă izolată a incertitudinii, într-o detenție forțată a prezentului și a viitorului.

Manifestul / sărbătoarea a fost organizat/ă de Asociația Aradul Civic, un ONG care – așa cum sugerează și numele – s-a „specializat” pe implicarea civică, mai întâi pe proteste precum cele de după Colectiv și celebrul OUG 13, iar de la izbucnirea războiului în Ucraina, s-a mobilizat pentru ajutorarea refugiaților, asumând un rol umanitar, un „ghid social” pentru cei aflați în nevoie, pentru cei rătăciți în România din cauza unei invazii armate brutale. Acțiunea de ieri, 24 august, a fost așadar atât o sărbătoare organizată pentru refugiații ucraineni aflați la Arad, cât și un protest anti-război. În afară de afișele care transmiteau indignarea față de Putin, în schimb, nu s-au scandat lozinci ori mesaje de revoltă. Au cântat imnul Ucrainei, dar și piesele care se auzeau dintr-un difuzor, de exemplu cea cu care țara a câștigat Eurovisionul de anul acesta, Kalush Orchestra – „Stefania”, și cântecul lui Andriy Khlyvnyuk (Boombox), „Oy U Luzi Chervona Kalyna”, piesa virală pe YouTube, care a devenit rapid un imn al rezistenței ucrainene față de agresiunea rusă și, nu în ultimul rând, care a fost preluată și de Pink Floyd, în piesa „Hey Hey Rise Up”.

Sărbătoarea Zilei Independenței Ucrainei la Arad s-a mutat apoi pe trotuarul de lângă parc, cu fluturarea drapelelor Ucrainei, României și Uniunii Europene, cu salutarea șoferilor sau a vatmanilor care treceau pe acolo și cu bucuria vizibilă când aceștia răspundeau la salutări, claxonând sau fluturând din mână. La un moment dat a apărut și o mașină cu numere de înmatriculare ucrainene și cu un drapel albastru-galben scos pe geam, care făcea ture în jurul parcului, pe podul Traian, în Piața Romană și înapoi.

„Când am venit în România, am crezut că vom sta poate două săptămâni”

Damir (32 ani), din Odesa, este refugiat în România împreună cu familia, soția și copiii, din luna martie. Mai întâi a ajuns la Iași, unde au stat o săptămână, apoi la Moneasa, unde au stat trei săptămâni și, în cele din urmă, au venit la Arad. Despre speranțe de reîntoarcere în Ucraina, Damir spune că „este un răspuns dificil. Când am venit în România, am crezut că vom sta poate două săptămâni, am crezut că războiul se va opri rapid, dar după cum putem vedea, este foarte lung și nu putem ști. Vom decide în familie. Poate peste jumătate de an, poate un an. Acum este prea periculos să ne întoarcem în Odesa, în special cu copiii”. Tatăl său și soacra lui au rămas în Ucraina, nu au vrut să plece și, din fericire, nu au pățit nimic. Problema e că nu au niciunde altundeva să meargă, a spus Damir pentru Special Arad, nu au prieteni sau rude în România sau în Europa. În schimb, au făcut prieteni aici, la Arad.

În imagine: Damir, în timp ce soția lui îi face o poză

„Sperăm să ne întoarcem în Ucraina cât de curând posibil, dar din cauza problemelor legate de locuri de muncă, legate de bani, acum este imposibil”, ne-a spus Katya, o fată de 16 ani din Kolomyia, oraș din regiunea Ivano-Frankivsk Oblast, care a venit la Arad doar cu mama ei, fiindcă tatăl ei nu a putut să părăsească Ucraina. De când se află la Arad, ea pare să fi legat o prietenie cu o altă fată de 16 ani, Hira, din Kiev, care a ajuns la Arad în aprilie, cu mama și cu fratele ei, precum și cu animalele ei de companie. Studiile lor au fost întrerupte, au avut ultimele ore la școală online, prin Zoom, dar și acelea au fost oprite atunci când au sunat alarmele și toți au fost nevoiți să fugă la un adăpost. „Este uimitor aici la Arad, toată lumea e prietenoasă și foarte înțelegătoare”, ne-a spus Katya, care a apucat să învețe într-o școală în România, înainte de vacanța de vară, însă i-a fost extrem de greu, pentru că nu cunoaște limba română. În schimb, Katya vorbește engleza perfect și este surprinsă că toți românii cu care a interacționat vorbesc destul de bine engleza. „Îmi place acest oraș datorită spațiilor verzi și datorită oamenilor de aici. Am stat în câteva orașe din România, dar îmi place mai mult aici, pentru că oamenii sunt foarte înțelegători și chiar vor să ajute, vorbesc cu noi, chiar ne sunt prieteni”, ne-a spus Hira. Toți prietenii lor sunt în siguranță, în afara Ucrainei, dar răspândiți în România și în lume.

Katya și Hira

Cât despre ziua lor națională, pe care tocmai au sărbătorit-o la Arad, Katya ne-a spus că luând totul în considerare, este un sentiment uimitor, deoarece chiar simte un sprijin din partea românilor, dar în același timp, este foarte trist pentru ea, fiind prima dată când sărbătorește această zi peste graniță. „I-am găsit pe acești ucraineni și ne ajutăm reciproc, iar compania lor este totuși mai bună decât să fim singuri în această zi”, ne-a spus Hira.

Diana (34 ani), moldoveancă cu domiciliul în Sumî, Ucraina, la granița cu Rusia, a venit la Arad de o lună, alături de cei doi copii ai săi și un grup de 60 de oameni. Până acum o lună stăteau acasă, în Sumî. „Ne era foarte frică, stăteam în podval… era rău. În primele luni, când a început războiul, era foarte greu, totul era închis, nu era nimic în magazine, împușcau oameni… era strașnic. Pentru copii era strașnic…”, spunea cu lacrimi în ochi și cu vocea, dintr-odată, tremurândă. Drept pentru care am întrerupt-o, întrebând-o cum se simte la Arad, moment în care s-a luminat la față: „Oooo, aici e foarte bine! Ne-au primit frumos. Sunt oameni foarte buni aici”. Ea vrea, totuși, să se întoarcă cât mai curând în Ucraina, pentru că soțul ei a rămas acasă, singur. Nu pe front, ce-i drept, „încă nu l-au luat în armată”, a spus Diana, însă luptă în război mai mulți bărbați din familia ei și dintre prietenii ei.

„Mulți dintre refugiații ucraineni sunt familii stabilite la Arad, pe termen mediu, lung și poate nelimitat”, a spus pentru Special Arad Adela Costea, vicepreședinte Aradul Civic, iar în funcție de unde au venit și cât de distruse sunt orașele și locuințele lor, „dacă nu au unde să se întoarcă, probabil că se vor integra în societatea arădeană”, a completat Siegfried Mayer, președintele asociației respective.

„Este o datorie morală a noastră, a voluntarilor, care din primul moment în care au sosit ucraineni refugiați în Arad, am stat alături de ei, inclusiv la bucurie. Astăzi este Ziua Independenței Ucrainei, o sărbătorim într-un mod corespunzător, încercăm să-i ajutăm cum putem, inclusiv în viața de zi cu zi. Am organizat mai multe acțiuni în ajutorul lor, avem un depozit mare pentru a le furniza atât alimente, cât și haine. Plus, în afară de asta, o hrană pentru suflet cred că este și această întrunire. Sper că le place, că se simt în siguranță și simt că România este alături de Ucraina”, a mai declarat pentru Special Arad Siegfried Mayer.

„Scopul acestui eveniment era ca dincolo de sprijinul material și social pe care l-au primit, acesta să fie un moment de sprijin moral, în care noi suntem alături de ei, alături de cei care ar trebui să sărbătorească această zi în propria lor țară, dar nu au acest lux. Sunt foarte departe, într-o țară care îi primește uneori cu brațele deschise, uneori cu ușile închise. Este o picătură de bucurie pe care îi putem oferi în acest context, în care nu se știe cum se va finaliza ziua de astăzi pentru Ucraina”, ne-a declarat Alina Stana, vicepreședinte Aradul Civic.

Până să ajungă în România, cel puțin jumătate dintre ei au trecut prin momente grele după invazia rusă, dar Asociația Aradul Civic îi ajută atât pe plan medical, cât și psihologic, colaborând cu experți în domeniu. „Stăm alături de ei și am aflat atâtea povești… nu înduioșătoare, ci îngrozitoare, mai ales în momentele când trecea trenul prin Curtici, de multe ori voluntarii urcau în tren să le dea alimente, apă, și coborau plângând”, a spus Siegfried Mayer pentru Special Arad.

Piața Eroilor… dar cine au fost / sunt eroii?

Sărbătoarea / manifestația s-a petrecut în parcul din Aradul Nou numit Piața Eroilor, în mod contradictoriu, lângă un monument închinat Eroilor Sovietici. Inscripția monumentului este, în schimb, spartă de ceva timp. Nu de câteva zile, dar mai mult ca sigur din acest an, pe Google Street View, în imaginile captate în luna mai arătând la fel. Unul dintre fondatorii Asociației Aradul Civic și, totodată, consilier local municipal, Siegfried Mayer, a declarat în repetate rânduri în acest an că dorește să convingă Consiliul Local Municipal că eliminarea monumentului ar fi imperativă, având în vedere acțiunile inumane și crimele împotriva umanității săvârșite de către Federația Rusă în Ucraina.

„Acest monument nepotrivit are o istorie destul de întortocheată, în ’52 a fost amplasat de către autoritățile comuniste și, din păcate, din demersurile pe care le-am avut până în momentul de față, mai întâi trebuie să facem o adresă către Ministerul Culturii și să declasificăm acest monument, ceea ce este o sarcină foate grea. Nu ne gândim în termen de o lună, două, nici măcar de un an sau doi, pur și simplu trebuie început acest proces, ca acest monument anacronic să dispară din spațiul public”, ne-a declarat consilierul local Siegfried Mayer.

Să dispară complet sau să fie relocat? – l-am întrebat. „Nu este sarcina mea să mă gândesc la rolul și rostul acestui monument, dar trebuie să facem propunerea pentru relocare pentru că foarte mulți oameni consideră că nu este un monument adecvat zilelor noastre. Armata sovietică nu mai este deloc eliberatoare din punctul nostru de vedere, văzând ceea ce se întâmplă în Ucraina”, a răspuns consilierul local.

În același timp, sunt și români care susțin armata rusă, nu au o părere bună despre ucraineni, au o imagine distorsionată despre istorie și/sau despre războiul actual din vecini și se arată revoltați de ideea eliminării acestui monument. Ce-i drept, aceștia se manifestă mai degrabă doar în spațiul virtual. „Sincer, eu nu m-am întâlnit cu ei”, ne-a spus Siegfried Mayer, completând că „Facebook-ul s-ar putea să fie și plin de boți, sau de oameni care sunt viteji în spatele tastaturii. I-aș invita să vină la o discuție deschisă despre orice și după ce o să afle mai multe despre acești oameni, care au trăit foarte multe clipe grele, poate o să-și schimbe părerea. Pentru mine nu reprezintă absolut nicio provocare să stau de vorbă cu ei, oricând, la orice oră”.

Citește și: Enola Day – Mama Rusia și Tătucul Putin