Oarecum, dar nu foarte tare, mirat de frecvența cu care mă întâlnesc pe viu, dar mai ales pe site-urile de socializare, cu admiratori ai Rusiei putiniste, revin asupra chestiunii.

Și nu e vorba doar de bătrâni și pensionari, tributari ai educației socialiste, foști membri de partid – au fost peste 2 milioane în România lui Ceaușescu –, activiști și foști profitori ai regimului, ci și de tineri, unii chiar foarte tineri. Prinși în virtualul mental oferit de aceste site-uri, fără o educație autentică, vrăjiți de posibilitățile ce par nelimitate pe care le oferă tehnologia digitală, folosindu-se inclusiv de libertatea pe care n-ar avea-o în Rusia lui Putin, ei sunt cei care văd dincolo de „aparențe”, văd, susțin ei febrili, realitatea pe care occidentul, de care mai nou aparținem, dorește cu tot dinadinsul să o oculteze.

M-am gândit mult, oare ce îl face pe un tânăr membru în UE, trăitor într-o țară care ține să se alinieze la standardele occidentale, să se impregneze de propaganda contrară, cea care, mai nou, dar în mod perfect tradițional, susține că singura garanție a păcii, a civilizației și a dezvoltării este Rusia care bombardează Kievul și îl ține în pușcărie pe Navalnîi?

Desigur, frustrările inerente vârstei, dar și cele care vin din insuccesele individuale, problemele vieții de zi cu zi nu reprezintă o explicație îndestulătoare. Nici educația aproximativă din ultimii ani nu poate fi decisivă, în fond omul este o ființă rațională care învață din mers.

Rămâne așadar spațiul și timpul – da, fiindcă timpul pe internet dispare, te trezești că ai pierdut trei ore, în timp ce tu credeai că au fost zece minute – virtual, o realitate fără consistența realității directe, predispusă deci la distorsiuni și falsificări pe care nici nu le sesizezi în vâltoarea imersiunii în incontrolabil.

Ei, în acest spațiu, dacă nu te ghidează rațiunea și cultura, orice devine posibil. Inclusiv contrariul la orice.

Vorbesc de rațiune și cultură fiindcă sunt cele două dimensiuni elementare ale orientării înțelepte în viață. Te fac să vezi lucrurile în ansamblul lor, să selectezi importantul și să treci pe lângă baliverne mai nou pe toate gardurile internetului. Să realizezi că Rusia de peste două secole reprezintă o amenințare continuă la valorile europene născute în frământările occidentale din secolele XVII-XVIII. Umanismul și iluminismul, ideile născute în aceste frământări au format încet-încet fundamentul pe care s-a clădit Europa modernă și contemporană. Și toate acestea în timp ce în Rusia țarul, tătucul lor din totdeauna, stăpânea cu mână de fier, curățind țara de cei care aveau alte idei, trimițindu-i să se mai gândească în Siberia.

Napoleon a înțeles asta din prima și tocmai această înțelegere i-a grăbit sfârșitul. Revoluția maghiară de la 1848 a fost înfrântă de trupe țariste, iar România a devenit o țară de sine stătătoare datorită faptului că, prinși pe picior greșit în războiul Crimeii, rușii au trebuit să renunțe la principate și să accepte condițiile occidentale privind unirea celor două țări românești. Catastrofa Primului Război Mondial i-a trimis în brațele unei dictaturi și mai crunte, Stalin fiind comparabil ca și cruzime și lipsă de omenie doar cu Ivan cel Groaznic, întemeietorul Rusiei imperialiste. Țările baltice, Finlanda, dar până și măreața Polonie au avut de suferit din cauza foamei nepotolite a Rusiei stăpânite mereu de o oligarhie în frunte cu un tătuc divinizat.

Iar aici ne oprim o clipă pentru a atrage atenția asupra sofismului partizanilor Rusiei putiniste. Da, poporul rus nu se confundă cu elita autocrată dintotdeauna, iar cultura rusă nu se confundă cu politica acestei elite parazitare. Cu atât mai mult cu cât „marea cultură rusă” s-a născut nu datorită acestei elite, ci tocmai contra ei, în încercarea continuă, dar niciodată realizată pe deplin, de a se armoniza cu modelul occidental.

Să nu vezi toate astea, să preiei tâmp propaganda putinistă care inundă internetul, pentru un cetățean al UE este la fel cu tăiatul crăcii pe care stai și mănânci cireșe. Să nu realizezi că ultima oară această Rusie, care pe atunci se numea URSS, a ajuns până la Berlin, colonizând efectiv întreaga Europă de Est, este aproape de neînțeles pentru unul care își poate întreba, dacă e prea tănâr, părinții și bunicii: cum e să fii stăpânit de ruși, cum e să te naști într-o colonie rusească?

Întrebarea este cu atât mai dramatică în românește, în fond o țară românească, alta decât cea cu capitala la București, este în continuare privită ca o pradă ușoară de marii oameni politici de la Moscova, în frunte cu fostul kaghebist Putin. Dar, la fel, pare de-a dreptul absurd că alegătorii lui Viktor Orbán consideră în marea lor majoritate că vina războiului este a Ucrainei și nu a agresorului parșiv de la Moscova. În fond, revolta maghiară din 1956, înăbușită de tancurile rusești, nu a fost de mult, mulți dintre cei care se ascundeau prin pivnițele din Budapesta de teama soldatului sovietic trăiesc încă.

Nu mă îmbăt cu apă rece, sunt liniștit atunci când mă gândesc la ce răspund, cum reacționează cei cărora m-am adresat cu aceste rânduri. În fond e greu să înțelegi că, da, în cazul discutat e vorba de o relație morganatică la nivelul unui întreg popor. Un așa zis tată denaturat își torturează familia și pe cei care sar în ajutorul acesteia, exploatând-o crunt și refuzându-i orice beneficiu.

Acum e vorba de tătucul Putin și mama Rusia…