Spectacolul-performance al francezilor Oktawia Scibior și Samory Ba (Slippery Art Project), care a dat startul celei de-a XVI-a ediții a Festivalului Underground, n-a dezamăgit în privința titlului: „Within a Thousand Suns”. Locația, Piața Catedralei, a fost aleasă de ei, mi s-a spus, dar ora (17:00), nepotrivită într-un oraș leneș și sendentar, și nu în ultimul rând, razele soarelui, cu semne vulgare ale Codului Galben, au făcut ca interesul arădenilor să fie minimal și păstrat la o distanță considerabilă. N-a fost un spectacol de teatru, a fost o suită de povești interpretate metaforic printr-o coregrafie pe role, despre forțele conștiente și inconștiente care modelează comportamentul și interacțiunile umane. Libertate vs. determinism – cu alte cuvinte. Idei nu neapărat abstracte, dar – se pare – plictisitoare pentru arădenii neinteresați, în general, de (prea) multe chestii. Sau te pomeni că a fost și asta o formă de protest din partea arădenilor – incidental, tocmai tema ediției curente a festivalului? Protest față de ce? De artă? Tz-tz-tz.

În fine, întâmplarea nefericită a făcut ca diverse evenimente să se suprapună în prima zi a festivalului Underground – căci, cam așa se întâmplă pe la noi. Nimic, zile sau săptămâni întregi, ș-apoi – total neinspirat, izvorât din lipsă de coordonare sau poate chiar dezinteres – mai multe evenimente deodată. Perspectivă ce ar fi incitantă într-un oraș mai mare, mai vibrant și mai energic, dar se subînțelege: nu la Arad, din păcate. Poate astfel se explică și interesul selectiv al arădenilor. Tot ieri a avut loc – în afara festivalului – premiera documentarului „Dincolo de fațadă – Lajos Szántay și Secesionismul arădean” la Cinema Arta (unde a fost, totuși, full house) și, mai târziu, concertul B.Ton cu afterparty Firedrill la Ștrand, la noua terasă Azul, ascuns de-a binelea după tufișuri sălbatice undeva în spatele a ceea ce au fost cândva terasele estivale Nerv și Sivi.

Cu premiera documentarului (asupra căruia revin puțin mai târziu), am pierdut spectacolul „Kill the Fucking Bill(s)” a actriței Adriana Butoi (Hibridos Laberintorio Rizomatico; Mexic / România). S-a jucat pe scena Teatrului de Marionete, dar nu a fost în niciun caz un spectacol pentru copii, chiar din contră, din ceea ce am aflat ulterior. A fost, probabil, cel mai „underground” spectacol din acest an la Festivalul Underground. Titlul spectacolului este de la sine înțeles, apropo de proteste.

Tot din cauza suprapunerii temporale a documentarului, din monodrama actorului arădean veteran, Ovidiu Ghiniță, am prins din păcate doar finalul, nu pot spune, așadar, că am înțeles mare lucru, dar am înțeles ceea ce știam dinainte, în orice caz: Ghiniță este un actor pur-sânge, de o naturalețe exemplară. Nu prea ai altceva de spus după ce îl vezi pe scenă decât „Jos pălăria, maestre!”. A fost pe scenă și o flașnetă (orgă mecanică de jucărie) și un papagal de jucărie (titlul a fost „Flașneta & Barbarii” – în regia Theodorei Herghelegiu), iar tema s-a conturat în jurul unei colecții de cugetări și introspecții, ori caterincă filosofică, despre lipsa de interes și de atenție, disiparea valorilor intelectuale atât la nivelul societății, cât și al individului. Sună cunoscut, nu? Mai ales la Arad și, așa, la modul general.

Dincolo de aluzia ludică la Hamlet, cu papagalul în mână (A fi sau a nu fi…), mi s-a părut interesantă alegoria – nu știu dacă a fost intenționată – cu papagalul în spectacol, în contextul în care Ghiniță a amintit fugitiv și despre AI, afirmând că nu tehnologia e de vină pentru erodarea culturală a societății, ci propria noastră lipsă de creativitate și dispariția ahtierii pentru creativitate. Metafora vizuală a fost perfect aleasă, deoarece în folclorul științific s-a lipit deja termenul patentat de cercetătoarea Emily M. Bender: „Stochastic Parrots” (papagali probabilistici), în încercarea colocvial-academică de a defini structura fundamentală a modelelor de inteligență artificială.

În Teatrul Vechi, unde s-a jucat „Flașneta & Barbarii”, se găsește și expoziția colectivă de design vestimentar contemporan realizată de The Podium Magazine în colaborare cu Facultatea de Design UAV Arad – merită o atenție amănunțită!

Prima seară a festivalului s-a terminat cu un alt spectacol imanent underground, la Club Flex: „Așa grăit-a” – o producție a cinci studenți U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” București (Patricia Flack, Alexia Matei, Silviu Lupescu, Doru Pătrașcu și Elina Grama), în regia Elenei Tudorache. „O construcție episodică și performativă, în care limbajul devine personaj principal, în jurul căruia personajele împletite din banalitate și nevroză totodată își negociază limitele în raport cu realitatea” – asta ar fi o parte din descrierea spectacolului și, sincer să fiu, nu am reușit să dibăcesc alt sens coerent din acest mixaj audio-coregrafic cu pulsații narative, revelații psihedelice, improvizații teatrale și mesaje supraliminar zen-pacifiste, cu ironii ostentative la adresa lui Stalin și omagiu subtil adus lui Lynch (intermezzo-urile cu un iepuraș, aidoma filmului „Inland Empire”).

Dar să nu fiu înțeles greșit! Spectacolul a fost formidabil de zburdalnic și plin de idei și manifestații efervescent-studențești, un protest sexy față de convenții teatrale, dar și față de stereotipuri și norme sociale dobitoace și dobitocizante. Pe plan interpretativ, tinerii actori au dat dovadă de o vitalitate de-a dreptul inspirațională, o dorință feroce de afirmare și talent actoricesc ireproșabil de proaspăt, cu sămânță autentică underground.

Urmează nouă zile de astfel de experiențe și experimente inedite (vezi aici programul complet), respectiv proteste artistice și alte teste societale, pro sau contra curentului, dar categoric underground.

Ca să-l citez pe organizatorul Ovidiu Balint din textul introductiv al catalogului evenimentului: „Festival să ne fie!”