Am încercat de mai multe ori să scriu articolul acesta într-un mod în care să fie cât de cât plăcut de citit, dar nu mi-a ieșit nicicum. Nu am cum să scriu despre filmul lui Ovi Nagyi într-un mod în care să nu fiu catalogat direct „hater”. Am vrut să fac ceva amuzant, însă nu am cum. În cazul celor făcute de Merișca (+ Dupu) mi-a ieșit pentru că am lucrat cu materialul clientului. Acele ffff….ilme (și acum mi-e greu să le numesc așa) au fost incredibil de „cringe”, de la scenariu la execuție, interpretarea actorilor, sunet, imagine etc., încât a fost destul de facil să scriu articolul. Curgea singur. Dar aici? Aici ce pot spune? E doar prost și atât.

Când a apărut cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, cineva a observat că este o carte foarte bună, care reușește ceva care până atunci nu a reușit nimeni: „Cartea asta nu te face nici să râzi, nici să plângi. Și totuși este o carte foarte bună”. Așa și pelicula „Pierdut”, minus partea cu „foarte bună”.

Dacă ar fi să îl privesc întocmai cum a fost el „vândut”, atunci pot spune că nu te face nici să râzi, nici să plângi. Poate doar să vrei să îți ceri banii înapoi de la Cinema City. Cam atât. Poate și din cauza că tocmai Ovi Nagyi nu și-a urmat sfatul din peliculă: „Renunță la lucrurile mai puțin valoroase, pentru a le avea pe cele mai valoroase”, sau ceva în genul acesta.

Nu a renunțat la Merișca și asta s-a văzut.

Scene fără noimă, coloană sonoră omniprezentă, actori „decapitați” sau defocusați (la un moment dat, într-o scenă dintr-o bucătărie, actorii care purtau un dialog au pierdut prim-planul, focusul camerei fiind pe o plantă, prezentarea personajelor: zero. Nu știam cine e unu’, cine e altul, ce legătură au unul cu altul).

A fost o seară pierdută, o seară în care am văzut câțiva oameni cunoscuți care nici în ziua de azi nu pot să-mi dau seama cum de au acceptat „provocarea” de a juca alături de Merișca. Un compromis care nu trebuia făcut niciodată, un compromis care a dus „produsul” la marginea ridicolului, culmile fiind rezervate celorlalte „capodopere” („Frânturi de speranță”, „Iubire și lumină”, „Ultimul Baranov”) apărute în spațiul cvasi-cinematografic arădean.

Da, am înțeles mesajul lui Ovi din producție și mi-l aplic. Renunț să cataloghez asemenea producții ca fiind „filme”, pentru că nu au valoare artistică. Nu am rămas cu nimic după vizionarea lui. Ce să spun? Că un prieten s-a dus, a plătit biletul, și-a luat și popcorn, după care mi-a spus că a fost singur-singurel în toată sala? Că am fost și eu, în aceeași zi, și am fost trei în toată sala? Și asta pentru că am „târât” după mine alte două persoane…

Speram ca Ovi să vină cu viziunea lui proprie, să vină cu altceva, mai ales că Merișca i-a dat atâtea exemple de „Așa nu!”. Poate va renunța la lucrurile mai puțin valoroase și va scoate ceva bun, data viitoare.