Tot mă uit în stânga-n și-n dreapta și nu văd nici o reacție. Nu văd un cuvânt despre ultima ieșire la rampă a „cringe”-ului românesc de cea mai bună calitate. Explic termenul, împrumutat din engleză: „cringe”-ul înseamnă o înfiorare, dezgust sau jenă, deseori determinând o grimasă. Ei, ultimul film, producție cinematografică, peliculă, „jucărie” a lui Dan Merișca, pe numele ei „Ultimul Baranov”, mi-a distrus și ultimul neuron dintre cei pe care i-am alocat pe următorii 4 ani pentru categoria „diverse”.

Vrând, nevrând, de-a lungul unui an ajung să fiu expus unor inepții denumite pompos „administrație locală”, „proiecte”, „dezvoltare culturală” sau „film” și atunci, o dată la patru ani, iau câțiva neuroni pe care să-i sacrific. Din nefericire, jucăria stomato-regizo-acto-scenaristo-pictorului a reușit să-mi învingă ultimul neuron, în care aveam foarte mare încredere deoarece a făcut față multor „atacuri”, reducându-l la o stare inertă.

Jucăria, refuz categoric să-l denumesc film, evident că este o înșiruire de imagini (singura dată când poate fi folosit cuvântul „cadre” aici e doar dacă ne referim la cadre didactice), cu situații în care dialogul suferă la orice capitol, filmări de un amatorism aproape intenționat (mai ales dacă un personaj își taie șnițelul din farfurie cutremurând masa, iar camera care se află pe ea se cutremură ca-n ’77 – RIP Toma Caragiu!).

Sunt atâtea situații în film în care nu înțeleg indicațiile scenice încât nu există atâția gigabiți pe internet liberi să mă pun să le scriu aici. Nu mai spun nimic nici de cum au jucat cei prezenți în film, la urma urmei…. nici fotbaliștii nu pot performa pe un teren mlăștinos și cu un antrenor de la „Eternia Servicii Funerare Filiași”.

Sunt convins, însă, că dacă s-ar fi încărcat toate imaginile în galeria unui telefon și se apăsa pe butonul „create reel”, ieșea un film excepțional în comparație cu „Ultimul Baranov”.

Și cu toate acestea, ca să revin la început, nu am văzut nicăieri nici o reacție. Nu am văzut nici un cuvânt scris, asumat asupra „jucăriei” care a distrus orice percepție sau definiție a cringe-ului.

Cât se va mai suporta impostura asta? Ne-au luat tot, iar acum și filmul moare încet în sala de la Arta… Cinematograful ARTA! În aceeași notă, pot spune că nici filmul „Moartea domnului Lăzărescu” nu mi-a plăcut, dar nu îi pot declina statutul de film. Nu am cum. E imposibil, deoarece e chestie de gust, de percepție. Da, este un film! A fost și premiat cu „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes din 2006. Nu pot spune același lucru despre „jucăria” lui Merișca. Singurul lucru bun este că, totuși, are un final.

Ca meniul de dezgust să fie complet, apare și postarea primarului:

Aradul cultural nu se dezminte!
La film! Nu orice fel de film, ci unul produs în Arad, de arădeni! 
Bucuros să particip la premiera filmului „Ultimul Baranov”, realizat de Dan Merișca.

Iar primarul , să nu uităm, se declară amator de filme…

Dacă „jucăria” asta o clasifică film, înseamnă că a dormit pe tot parcursul ei. Aici însă poate fi doar o lovitură de imagine a primarului, apropiindu-se de comunitate. Aia unde e și Falcă. Dar asta e politică, nu am să „mânjesc” o recenzie (nu e recenzie, că nu e film) datorie pe care o am față de cei care ne vor citi în viitor. Să știe că nu toți ne-am tâmpit de-a dreptul și numim filme orice experiență pe care o are un impostor.

O secundă, mi s-a trezit din starea inertă neuronul, revin.

Am revenit, l-am dus la ATI, e pe ventilație mecanică, săracul.

Pi eS:

Cică mai e o „jucărie” pe „țeavă”. Să ne ajute Dumnezeu pe toți…