Niciodată nu mi-au plăcut minipetrecerile! Nu prea le văd rostul! De ce? Nu m-am întrebat, dar cred că acum a venit momentul să despic firul în scame pentru a afla. Aşadar, încep propriu-mi studiu de caz! Îngâmfat nu sunt pentru că ştiu să socializez. Înfumurat nici atât, că nu „fumez”. Mândru nu trebuie să mă cred deoarece ştiu că e aşa. De împăunat nu mă împăunez deşi aş putea să înfing în pălărie cele două pene de păun dintr-o vază aşezată la loc de cinste, pe mobila lăcuită, din sufragerie. Grozav nu mă cred deşi nu mi-ar sta rău, că doar mi-am luat soţie din neamul Grozăveştilor. De mărit nu mă măresc, am 1,83 m măsuraţi exact din talpa piciorului drept, pe verticală, până în vârful capului ce poartă cu fală păr cam de vreo cinci-şase băi. De preamărit nici să nu aud, nu de altă dar prea prin multe uşi mi-ar fi dat să trec aplecându-mă şi chiar nu-mi stă în fire. De înfoiat nu-i cazul, îmi sunt suficiente cele 94 Kg. Nu mă şucăresc uşor, aşa că accept şi alte păreri. Nici chiar să mă laud nu-mi place, nu de alta dar „lauda de sine nu miroase a bine!”. În concluzie sunt un tip modest, cooperant şi aş spune chiar împăciuitor, nu-i aşa? Ş-atunci, de ce să evit minipetrecerile? Aşa stând lucrurile, începând de azi nu am să refuz nicio invitaţie la astfel de întruniri, cu atât mai mult cu cât urmare unei discuţii în care m-am antrenat anul trecut, la ziua de naştere a unui fin de-al meu, am reuşit să fac o faptă bună.

Aşadar, iată-mă la festivitatea finului meu. Masă bogată, lume bună şi nu multă, câtă să încapă într-o sufragerie mărişoară de apartament la bloc, cu patru camere. Printre rotocoale de fum amestecat cu mirosuri de băuturi tari, uşor, uşor, au început a se înfiripa dialoguri domestice. La un moment dat, trecuţi fiind bine de etapa discuţiilor pe grupuleţe, printre pronosticuri electorale, sportive sau chiar ce ţin de producţia de prune a anului în curs, o întrebare bine ţintită şi trasă parcă dintr-un revolver Colt 45 m-a făcut să tresar din toate încheieturile: „Cât mai e ora de meditaţie, domnule profesor?”  Nu, nu m-am ferit de întrebare! De răspuns nici atât, nu de alta dar eu nu meditez… aşa că i-am răspuns curiosului, un medic simpatic de altfel: „Domnule doctor! Deşi nu ştiu, cred totuşi că ar fi necesare cel puţin 20 de ore de meditaţii pentru a aduna cât se pune în plic, la o simplă operaţie!”  Eh, din acel moment, preţ de câteva minute, tăcerea a început să spargă alune! Şi pentru ca să-i dau de gândit interlocutorului meu am adăugat: „Domnule doctor! Vă sfătuiesc ca tot la al 10-le pacient darnic, pe al 11-lea să-l trataţi altfel. Al 11-lea e cel neavut, strâmtorat, neajutorat…”.

Lunile au trecut. A trecut şi anul, uitasem de întâmplarea de la petrecerea finului meu când într-o zi mi-au ieşit în cale doi cunoscuţi, de la ţară. Unul dintre ei ţinuse cu tot dinadinsul să facă o faptă bună şi nu-i reuşise. Bătuse pe la porţile spitalelor spre a-l interna pe cel care-l însoţea pentru o banală operaţie de hernie, însă, nefiind bietul suferind înscris în evidenţele Casei Asigurărilor de Sănătate, cine să-l ia în seamă?… „Cum cine?” – mi-am zis. După care l-am privit zâmbind şi i-am zis: „Omule bun, dumneata eşti al 11-lea!” şi l-am trimis la medicul pomenit mai sus cu rugămintea să îi spună doar atât: „Domnule doctor, sunt al 11-lea!”. Iar medicul a înţeles ce trebuia să înţeleagă, drept pentru care îi mulţumesc.

Ce aş mai putea adăuga? Doar atât – cred că au început să-mi placă minipetrecerile…

Prof. I.Sălcuță