Oscar Special: „The Two Popes” – Sfinții Hopkins și Pryce și al dracu’ Netflix

    de [email protected] | 23 ianuarie 2020, 3:41 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Topic special

    0

    Înainte să văd filmul, nu am putut să nu mă gândesc la serialul HBO, „The Young Pope” (o abordare fictivă destul de extremistă asupra culiselor din vârful Catolicismului), dar evident, aici nu e cazul. Nu am putut nici să nu mă gândesc la Anthony Hopkins dintr-un alt serial HBO, „Westworld”, dar la fel, nici aici nu e cazul. După ce am văzut filmul, m-am mai gândit la altceva: ce paradox frumos, ce contradicție minunată ar fi fost dacă „The Two Popes” ar fi fost nominalizat la Oscar, în categoria „Cel mai bun film”, laolaltă cu două filme radical diferite (din ciclul „să le ia Satana! Psihopații naibii!), „Joker” și „The Lighthouse”. Din păcate, nici aici nu e cazul.

    E greu să te pui în ziua de azi cu Netflix, lucru valabil în primul rând pentru marile studiouri de film din America, dar e la fel de valabil și pentru Academia Americană de Film, organizatoarea Premiilor Oscar, care ar vrea extrem de mult să ignore produsele acestui „cheșpe” serviciu de streaming, dar nu prea are cum. Ceea ce spun nu mai e o noutate, se întâmplă de vreo 2-3 ani, noutatea va fi abia atunci când, în sfârșit, un film Netflix va reuși să și înhațe nenorocita aia de statuetă pentru „Cel mai bun film”. Minunea – mai mult ca sigur – nu se va produce anul acesta, dar, în orice caz, în această cea mai importantă categorie concurează acum două producții Netflix, „The Irishman” și „Marriage Story”. Mai e însă încă un film al serviciului de streaming care a fost dat intenționat la o parte să se răcească, cu toate că merita din plin măcar o nominalizare: „The Two Popes”.

    E drept, filmul a încasat trei nominalizări, „Cel mai bun scenariu adaptat”, „Cel mai bun actor în rol principal” (Jonathan Pryce) și „Cel mai bun actor în rol secundar” (Anthony Hopkins). Cu cei doi din urmă, iarăși, e greu să te pui, în sensul că e greu să-i ignori, în mod special pe Hopkins, un veteran care și-a demonstrat deja cu vârf și îndesat măiestria sa în ale actoriei. De altfel, acesta are deja un premiu Oscar (câștigat chiar din prima, în 1992, pentru rolul din „Tăcerea mieilor”) și încă trei nominalizări, dar în mod poate surprinzător, ultima fiind în urmă cu nu mai puțin de 22 de ani. Jonathan Pryce, pe de altă parte, nu e chiar atât de norocos… ori, până nu demult, nu a fost considerat chiar atât de talentat. Actorul a obținut abia acum, la 72 de ani, prima sa nominalizare Oscar pentru un rol principal. Pe merit, aș adăuga. Dacă are și șanse de câștig… e discutabil, dar nu e greu de spus, principala sa concurență – și una destul de masivă – fiind Joaquin Phoenix („Joker”) în mod clar, dar nu e deloc de neglijat nici DiCaprio („Once Upon a Time… in Hollywood”).

    Dar atâta pălăvrăgeală și vrăjeală despre statistici și n-am spus încă nimic despre filmul în sine!

    „The Two Popes” (în regia brazilianului Fernando Meirelles) se bazează cu o fidelitate destul de mare pe fapte și personalități reale, pe Papa Benedict al XVI-lea (Anthony Hopkins) și Papa Francisc (Jonathan Pryce), mai precis pe întâmplările din anii 2005 până în 2013 și chiar până în zilele noastre, ani extrem de tumultuoși pentru Vatican.

    Aș preciza din start, e un film mai mult decât digerabil până și pentru atei, accentul nefiind pus pe Creștinism atât de mult precum pe pantofii Papei – dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un film cu picioarele pe pământ, așadar, în care până și așa zișii sfinți sunt prezentați în primul și în primul rând ca oameni. Miza peliculei nu e, în schimb, cea a unui film documentar, deoarece, în afară de faptele consumate și îndelung mediatizate în acele vremuri, filmul ne conduce dincolo de ușile închise ale Vaticanului sau ale casei de vacanță a Papei, imaginând dialoguri care, în caz că ar fi apropiate de realitate, ni l-ar prezenta într-o cu totul și cu totul altă lumină pe demisionarul Benedict (considerat ultra-conservativ și numit de unii din popor chiar „nazist”), precum și pe actualul Papă, extrem de simpatizat de toată lumea datorită relaxării atitudinii papale și deci datorită reformării gândirii catolice, în mod special în ceea ce privește relațiile homosexuale și rolul femeilor în Biserică.

    Filmul mizează pe tema necesității schimbării, pe renunțarea la dogmele vechi atunci când societatea evoluează. Aș evidenția pentru sublinierea acestei idei un scurt dialog între cele două personaje din film, Papa Benedict al XVI-lea / Joseph Ratzinger (Anthony Hopkins) și Cardinalul Jorge Mario Bergoglio / viitorul Papa Francisc (Jonathan Pryce):

    Cardinalul Bergoglio: „Nimic nu e static în Natură sau în Univers, nici măcar Dumnezeu”
    Papa Benedict: „Dumnezeu nu se schimbă!”
    Cardinalul Bergoglio: „Ba da, se schimbă. Se îndreaptă înspre noi!”
    Papa Benedict: „«Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». Unde ar trebui să-L găsim dacă e în continuă mișcare?”
    Cardinalul Bergoglio: „De-a lungul călătoriei…”

    Cel mai puternic și relevant mesaj al filmului este, în schimb, „Build bridges, not walls” (Construiți poduri, nu ziduri), un mesaj care depășește granițele creștinismului și pătrunde în sentimentul din ce în ce mai vocal și global al societății contemporane, în mod deosebit în America de stânga, respectiv liberal-democratică. Un sentiment anti-Trump și anti-Zid la granița cu Mexic, cu alte cuvinte, dar să nu uităm nici de zidul din Palestina. Tocmai de aceea, dacă ne gândim doar la acest aspect, este cel puțin curios cum de filmul nu a prins avânt în competiția pentru Premiile Oscar, influența unor astfel de lozinci pentru drepturile omului și acceptarea minorităților fiind, în ultimii ani, cel mai de valoare considerent în rândul juriului Academiei, asta dacă ne gândim doar la filmele „Moonlight” (film de propagandă progresistă atât pentru acceptarea relațiilor gay, cât și – mai ales – a relațiilor gay printre afro-americani), după care „The Shape of Water” (o abordare metaforică, aici fiind vorba despre relația om-reptilian acvatic – o aluzie, de fapt, la relațiile interrasiale, însă pe lângă asta a intrat în vigoare și argumentul „premiu pentru un regizor mexican”, pentru Guillermo del Toro în acest caz). Apoi a fost „Roma”, anul trecut, tot în regia unui mexican, Alfonso Cuarón, care – deși e un regizor extraordinar de bun – culmea, nu a mai prins marele premiu, în ciuda recordului de nominalizări. S-a cam dezvăluit și de ce: filmul e o producție Netflix, iar cum spuneam, Netflix sucks în percepția membrilor juriului Academiei.

    Iar asta ne conduce în 2020, la „The Two Popes”, tot o producție Netflix, tot cu valențe progresiste, într-un fel sau altul. Ori dacă aceste ideologii brusc nu mai contează (iată, în acest an a primit cele mai multe nominalizări un film care iese complet din tiparul ultimilor ani, „Joker”), este în orice caz păcat că șansele filmului au fost minimalizate, pentru că, în definitiv, este chiar un film bun. Mai ales datorită celor doi actori. Dar vezi, n-ai ce comenta, au fost totuși nominalizați. Cam așa gândește Academia Americană de Film.

    Nota autorului

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    4 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.