Oscar Special: „The Irishman”. În azilul de bătrâni, nici mafioții nu mai vopsesc pereții

    de [email protected] | 11 ianuarie 2020, 12:14 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Topic special

    0

    Într-o lume în care efectele speciale definesc în mare parte produsul finit al unui film și, de multe ori, exact astfel se elimină magia cinematografiei clasice, Scorsese vine cu o dublă măsură mai rafinată și mai ambițioasă decât pare la prima vedere: ne arată cum se face un film pe bune, dar adoptă posibilitățile tehnologice nu chiar perfecte ale prezentului, subliniind parcă dinadins că stilul clasic e pe moarte. Și parcă tot dinadins, în cadrul unui recital-maraton de zile mari, ne sugerează că e vorba de o moarte lentă, lentă de tot. Clasicul nu moare într-un fulminant schimb de focuri, ci moare banal într-un azil de bătrâni cu pereți scorojiți, cu perfuzii în brațe și cu privirile pierdute într-o fotografie alb-negru, care o lasă rece pe asistenta tânără. Totuși, în ciuda acestui final nespectaculos… ușa rămâne întredeschisă. Acesta e un amănunt extrem de important, cu menirea de a trece dincolo de film. Pentru un mafiot pe viață e un obicei frate cu inerția de a rămâne cu ochii în patru până-n ultimele clipe, deoarece niciodată nu poți ști când vor intra din nou pe ușă „băieții buni” să finalizeze treaba. Să mai vopsească încă odată pe perete o capodoperă.

    Exact această filosofeală nostalgică îmbrăcată în haine virtuale face filmul „The Irishman” atât de suspect de memorabil și… am putea spune chiar unic. Acesta nu mai e un film CU mafioți, acesta e un film DESPRE mafioți, iar întrebarea nu mai e cine cât de oribil o va sfârși la final. Întrebarea e ce rămâne la final. Și nu, nu despre adevăr vorbim aici (cum, de altfel, într-o operă de artă niciodată nu adevărul contează). Filmul se bazează pe fapte și personaje reale (respectiv pe cartea „I Heard You Paint Houses” de Charles Brandt), dar puțin îi pasă lui Scorsese de veridicitatea evenimentelor, care oricum au rămas cu semnul întrebării până în ziua de azi. Din punctul lui de vedere este absolut irelevant cine l-a ucis în realitate pe Jimmy Hoffa (jucat în film de Al Pacino) sau pe președintele Kennedy. Atenția lui se îndreaptă mai degrabă spre ceva mult mai ascuns de atât, ceva ce – în mod normal – ar face un privitor oarecare al unui asemenea film să pufnească în râs, însă ceva ce, în realitate, s-ar putea să fie o treabă serioasă ca moartea pentru mafioții adevărați. Ceea ce caută Scorsese este umanitatea din viața gangsterilor… în caz că există așa ceva. Și unde poți căuta așa ceva dacă nu la niște mafioți îmbătrâniți, despre care am putea presupune că, la un moment dat, își reconsideră acțiunile din trecut? Au fost, într-adevăr, toate acele crime săvârșite cu sânge rece? E vreo picătură de regret în sufletul acelor puțini care au supraviețuit? Există un punct în viața unui gangster în care intră fain-frumos la pensie cu inima împăcată și trecutul poate fi acoperit definitiv cu vopsea lavabilă de cea mai banală culoare?

    Nu vă așteptați la sentimentalisme siropoase, totuși! Vorbim, la urma urmei, despre un film de Scorsese. Și în ciuda acestui amalgam ciudat de vechi vs. nou, de actori veterani vs. CGI, un film Scorsese rămâne tot un film Scorsese. Îl iei direct ca o capodoperă, abia după aceea mai încerci să găsești erori, dacă te ține. Oricum o întorci, tot ce vei găsi, în schimb, vor fi niște chichițe de ordin tehnic, datorate acelui CGI păgubos… erori despre care ți-e greu să-ți dai seama dacă au fost neobservate tocmai de ochiul format al lui Scorsese (cam greu de crezut!), au fost ignorate din naivitate, crezând că nu vor fi sesizate, ori au fost lăsate așa intenționat. N-ai cum să nu observi, de exemplu, că De Niro (deși prin CGI e un „tinerel” de vreo 40 de ani) se mișcă ca un boșorog atunci când îl rupe în bătaie pe comerciantul care a îndrăznit să o sperie pe fiică-sa din film. La fel cum n-ai cum să nu observi, din păcate, încă din primele minute ale filmului, că e ceva dureros de greșit la fața tânărului Frank Sheeran (Robert De Niro). Însă nu tot procesul de întinerire din film e lacunos. În mare parte, șmecheriile tehnice devin acceptabile, suficient cât să nu te mai gândești la faptul că-i fake.

    Dar dacă nicicum nu poți trece cu vederea aceste detalii, iată, un YouTuber numit iFake a venit recent cu un video care bagă cuțitul exact acolo unde-i doare cel mai tare pe producători. Se estimează că Netflix a cheltuit în jur de 175 de milioane de dolari în procesul de întinerire folosit în film, iar acest artist vlogger a folosit un program gratuit (!) și a atins un rezultat infinit mai bun, lucrând în total șapte zile pe niște secvențe care însumează 3 minute. E adevărat, în ritmul acesta i-ar fi luat cca. 13 luni să finalizeze 3 ore de material video, plus încă o lună pentru retușuri și asta încă nu garantează neapărat calitatea HD pentru marele ecran, dar e un semn că tehnica poate fi îmbunătățită chiar și în ziua de azi, poate chiar cu mai puțini bani.

    Va primi sau nu va primi Oscarul binemeritat?

    Hai să începem cu asta: „The Irishman” nu e doar despre Scorsese. E o reunire în forță a „dinozaurilor” Robert De Niro, Joe Pesci, Harvey Keitel și, în premieră absolută într-un film regizat de Scorsese (!), Al Pacino.

    Singurul pe care îl văd cu șanse să câștige un premiu Oscar dintre aceștia ar fi Al Pacino, pentru rol secundar. El are în palmares o singură statuetă pentru rolul principal din „Parfum de femeie”. Nu chiar cel mai bun film din cariera acestuia, în acel caz putem vorbi mai degrabă despre un premiu de compensare, în sensul că i s-a făcut dreptate ulterior pentru că nu i s-a dat nimic pentru rolul din „Nașul”, de exemplu.

    De Niro are, totuși, două statuete (pentru „Raging Bull” – cel mai bun actor în rol principal și „The Godfather: Part 2” – cel mai bun actor în rol secundar). Joe Pesci are și el un Oscar (pentru rolul secundar din „Goodfellas”). Chiar dacă amândoi merită să fie premiați pentru rolurile din „The Irishman”, există acest punct de vedere la Oscaruri, cum că dacă cineva a mai fost „răsplătit” în trecut, intră în schemă considerentul „hai să nu ne extindem!”. Până acum, au surclasat acest argument doar Daniel Day-Lewis, Jack Nicholson, Walter Brennan, Meryl Streep, Ingrid Bergman (actori și actrițe cu 3 statuete) și Katharine Hepburn (cea care deține recordul cu 4 Oscaruri). Săracul Harvey Keitel, în schimb, nu numai că nu a câștigat niciun Oscar până acum, dar nici nu are în portofoliu decât o singură nominalizare, pentru rolul secundar din „Bugsy” (1991), iar la ce rol infim are acum în „The Irishman”, acesta nu intră în calcul în ideea unei consolări nici măcar pentru o nominalizare, darămite un premiu.

    Personal, consider că actorul Bobby Cannavale (foto jos) a fost complet „irosit” în acest film, ceea ce explică și faptul că nici nu a excelat în rolul care i s-a dat. Actorul nu e, deocamdată, „material de Oscar”, dar are toate atuurile pe viitor, îi trebuie doar un rol în care să se simtă în largul său. Așa cum a fost, de exemplu, în serialul „Vinyl”, produs tocmai de Scorsese, alături de Mick Jagger (solistul The Rolling Stones). A primit un rol mult mai important în schimb Ray Romano (rolul avocatului gangster Bill Bufalino), un actor obișnuit mai degrabă cu serialele de comedie decât cu lumea mafiei, dar în care Scorsese vede, probabil, un potențial destul de mare. Acesta, de asemenea, a jucat în serialul „Vinyl”.

    Revenind la Scorsese, el a primit un singur Oscar până acum, pentru „Cea mai bună regie”, în anul 2007, pentru filmul „The Departed”. Nu putem pune la îndoială acea decizie, fiind un film extraordinar de bun, dar e dubios cum numele lui Scorsese nu figurează în lista titanilor precum Steven Spielberg, Clint Eastwood, Oliver Stone, Miloš Forman, Ang Lee sau Alejandro González Iñárritu – fiecare cu două statuete Oscar câștigate (cei care dețin recordul sunt John Ford cu patru și William Wyler, alături de Frank Capra, cu trei premii). În plus, Scorsese nu s-a ales nici în ziua de azi cu vreun premiu în categoria „Cel mai bun film”. De nominalizat a fost nominalizat de două ori, cu „The Wolf of Wall Street” (2013) și „Hugo” (2011)… iar asta ridică niște întrebări triste: dacă despre „Casino”, „Goodfellas”, „Taxi Driver” și „Raging Bull” nu a considerat Academia Americană de Film că merită măcar un premiu pentru „Cel mai bun film” sau „Cea mai bună regie”, de ce ar trebui să primească „The Irishman”? Este, clar, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2019, dar… ca să punem punctul pe i, nu putem spune că acesta este neapărat cel mai bun film din cariera lui Scorsese.

    Șansele filmului pentru „Cel mai bun film” sunt suprimate – pe nedrept – și din cauza unei fixații de care membrii juriului țin ca orbul de bâtă. În opinia lor, un film marca Netflix nu e un film cinematografic. Degeaba încearcă serviciul de streaming tot felul de rețete ale succesului, cum ar fi un film despre rasism și afroamericani (vezi „Mudbound”), un film art house marca Alfonso Cuarón („Roma”) și acum Scorsese, Academia va arunca praf în ochii tuturor cu nominalizări record, dar niciun premiu la cea mai importantă categorie. Prevăd un Oscar doar la „Cel mai bun scenariu adaptat”.

    Pe de altă parte, dar tot în ideea asta „tristă”, e greu să decizi ce e mai mâhnitor, atunci când vine vorba de filmul „The Irishman”. Faptul că marele Scorsese a fost refuzat ani de zile de marile studiouri, fiind nevoit să recurgă la alternativa Netflix, considerată „neortodoxă” în industria cinematografică, ori faptul că acesta pare să fie efectiv ultimul film autentic cu gangsteri în stilul caracteristic al acestui clasic în viață?

    Problema e că, cumva, ambele aspecte se resimt – ca reumatismul chinuitor în oase – în cele trei ore și jumătate ale filmului, făcând din „The Irishman” nu un exemplu de „tot ce e mai bun din Scorsese, De Niro, Pesci și Pacino”… ci, din păcate, „tot ce a mai rămas din ce a fost Scorsese, De Niro, Pesci și Pacino”.

    Nota autorului


    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.