vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Marriage Story” – Cioara vopsită de pe gardul căsniciei

    de Iulia Notaros | 5 februarie 2020, 1:23 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Topic special

    0

    Nu demult, o amică foarte corectă politic m-a privit cu oprobiu nedisimulat când i-am menționat, în treacăt, că mă uitasem la ultimul Woody Allen. Nici nu mai știu exact care era, de ceva vreme, probabil cam două decenii, de fiecare dată când apare un Allen nou te aștepți cumva să fie ultimul. Oricum se repetă, aceleași teme, aceleași nevroze, aceleași obsesii, dar, în fond, se repetă dintotdeauna, deci nici măcar asta nu poți să-i reproșezi. De imputat desigur i se impută alte cele, Woody nu mai e la modă în lumea bună. Am vrut și eu cumva să mă dezic de el, dar am lăsat-o baltă. Am admis că nu pot. Mă amuză copios persoana lui filmică ingrată, aventurile absurde în psihoza New Yorkului, mă captivează personajele lui, ca acel Roberto Benigni faimos pentru nimeni nu știe ce în „To Rome with Love”, o sublimare a atâtor lucruri care mă fascinează dar mă și sperie în spiritul italian.

    Prietena mea m-a sondat sever. Ai face mai bine să te uiți la niște Noah Baumbach. M-am executat, a fost, în termeni diplomatici anglosaxoni, okay. „Frances Ha”, este, în termeni diplomatici anglosaxoni, drăguț, nice cum ar zice ei. Noah Baumbach este deci the nice Woody Allen, sau în termeni anglosaxoni mai moderni, the woke Woody Allen. Tot new yorkez, tot cu origini evreiești, tot scufundat într-o lume de suferințe burgheze – chestii care, să nu ne înțelegem greșit, îmi plac la nebunie și mi-l fac de fapt foarte simpatic. Dar pur și simplu am simțit că repetă, corect, și cu anumite mici găselnițe personale, subiecte relativ banale, sau cel puțin banalizate în cinematografie.

    Am fost deci intrigată când am aflat că s-a pus pe niște treburi să le zicem mai serioase cu „Marriage Story”, unul dintre cele trei tunuri de artilerie grea cu care unul dintre giganții streamingului, Netflix, a dorit să se infiltreze în inimile și mai ales pe buletinele de vot ale membrilor Academiei, alături de „The Irishman” și „The Two Popes”. În rolurile principale, Adam Driver, pe care l-am adorat fără pic de rușine din momentul în care i-am văzut urechile clăpăuge dar foarte masculine chiar în sus amintitul „Frances Ha” și Scarlett Johansson, pe care am considerat-o dintotdeauna o actriță mult mai bună decât o cred cei care se blochează la faptul că este, într-adevăr, foarte frumoasă și foarte blondă. Premisele păreau deci bune și m-am lansat în proiect plină de speranțe: poate acesta va fi finalmente filmul în care mi se revelează nota cu adevărat personală a lui Baumbach.

    Începutul e încă promițător, ni se conturează o imagine relativ echilibrată a cuplului, cei doi înșiruind atributele pe care le plac unul la celălalt, dar trecând încet și la detalii care la o adică ar putea fi problematice sau iritante. Încet ni se revelează faptul că aceste descrieri sunt niște scrisori pe care și le scriu unul celuilalt în cadrul unei despărțiri, iar filmul este de fapt nu povestea unei căsnicii, ci cea a unui divorț. Ceea ce până la urmă e în ordine, parafrazându-l pe Tolstoi, toate căsătoriile fericite sunt la fel, pe când divorțurile sunt nefericite fiecare în felul său aparte.

    Încetul cu încetul apare însă un dezechilibru din ce în ce mai accentuat, iar povestea devine nu atât cea a unui divorț, ci mult mai degrabă povestea divorțului lui Charlie. Schimbarea de perspectivă e făcută foarte insidios, Nicole, soția, nu dispare niciodată din cadru, dimpotrivă, o urmărim cum pleacă din New Yorkul unde cuplul trăise împreună la Los Angeles, unde speră să-și reînceapă cariera de actriță de cinema, o carieră pusă pe plan secund în timp ce soțul devenea un regizor de teatru din ce în ce mai apreciat la New York. Această mutare îi tulbură confortul lui Charlie, care trebuie astfel să străbată tot continentul american pentru a-și putea vedea fiul în mediul deranjant al unui oraș unde se simte ca un pește pe uscat. Nicole face apoi pasul mișelesc de a angaja o avocată vedetă, jucată de Laura Dern, care nimerește echilibrul perfect de profesionalism și nesimțire care-i trebuie personajului ce devine astfel pe cât de intimidant, pe atât de antipatic.

    Între momentele de tensiune și dramatism ale poveștii sunt strecurate și niște sketch-uri umoristice, cum ar fi scena în care Nicole, alături de sora și mama ei (care mamă, nu foarte secret, încă îl adoră pe Charlie) trebuie să-i servească foarte literal somația de divorț, acestea fiind printre cele mai reușite din tot filmul, dovadă clară că umorul îi e în continuare mult mai la îndemâna lui Baumbach decât momentele de dramatism ocazional cam cabotin.

    Campania de câștigare a simpatiilor pentru Charlie e încununată de angajarea unui avocat bătrâior, vag incompetent, dar cu atât mai atașant (Alan Alda), care este evident devorat de adversară. Colateral mai aflăm și că Charlie a avut o aventură, cum se face, cu una dintre colegele (comune celor doi) din compania teatrală, dar cumva acest detaliu devine minor, o consecință inevitabilă a unei relații deja în derivă, posibil datorită ambițiilor cu care se iluzionează, subit, Nicole.

    Problema principală din „Marriage Story” e că umblă, până la urmă, cu cioara vopsită. Încercând să pară echidistant și diplomatic, dar pasional, ne prezintă de fapt, ca atât de multe filme de-a lungul istoriei, punctul Lui de vedere, al personajului masculin, care rămâne mereu axul lumii. Desigur nu e bine să amestecăm viața cu opera, dar dacă la Woody Allen suntem frecvent somați să o facem, să nu uităm că scenariul filmului a fost inspirat, după cum a declarat chiar regizorul, de divorțul acestuia de Jennifer Jason Leigh, urmat la un timp suspect de scurt de o relație cu Greta Gerwig, cu douăzeci de ani mai tânără decât Leigh, cu care Baumbach a lucrat împreună în filmul, surpriză, „Frances Ha”. Oamenii, desigur, au relații care se destramă și iubiri noi care se înfiripă în cenușa lor, dar e puțin incongruentă intenția de a face un film, teoretic, onest și corect politic dintr-o situație atât de banal-tradiționalistă. Probabil se putea, dar cu o abordare drastic diferită.

    O altă problema, deși ceva mai puțin deranjantă, că dezechilibrul de abordare al personajelor îi dezavantajează pe actorii principali, ambii nominalizați totuși pentru Oscarurile de rol principal, dovadă că Hollywood-ul nu rezistă tentației actorilor care joacă alți actori/regizori. Johansson e mai opacă decât de obicei, chiar și în momentele de maximă tensiune emoțională, iar Driver e supralicitat (scuzați glumița engleză, dar să zicem că e în overdive). Acum câteva săptămâni, fiind forțat să se asculte cântând într-una dintre scenele de final ale filmului, Driver s-a ridicat și a ieșit din studioul unde a avut loc interviul. Îl înțeleg perfect, probabil aș fi ieșit și eu, dacă nu trebuia să scol o sală întreagă de cinema. Intențiile filmului sunt fundamental bune, cu un număr de scene care luate separat sunt reușite și intrigante, dar imaginea de ansamblu rămâne inegală. Departe de mine de a le dori răul, dar dacă cumva soarta îi duce pe drumuri separate, pot doar spera că filmul cuplului Baumbach-Gerwig va fi regizat de Greta, și va încerca să ne spună, pentru variație, poveste Ei.

    Nota autorului

    NOTE OSCAR SPECIAL lalaland

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    4 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.