marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „The Lighthouse”. Un film mult prea profund pentru Academie – sau Lumina interzisă de la capătul apelor tulburi

    de Tomck@t | 19 ianuarie 2020, 12:38 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    (foto: IMDb)

    Există filme care spun, pur și simplu, o poveste și există filme care încearcă mult mai mult de atât: să instrumenteze într-o operă una sau mai multe tehnici estetice (deci artistice) și să exploreze o anumită latură filosofică, eventual psihologică. Dar în ambele cazuri, numitorul comun este, de regulă, caracterul uman. În ultimul timp, criticii de specialitate ai cinematografiei mondiale acceptă cu precădere accentul pe filosofia Ethosului (trăsătura și moralitatea colectivă), adică filmele care tratează niște probleme sociale de actualitate și în mod deosebit cele care tratează problemele unei minorități, ale unui strat social mai neîndreptățit în societate. În același timp, recapătă atenție din ce în ce mai mult, în ultimul timp, o altă tendință în cinematografie, o abordare pe de o parte freudiană, pe de alta existențialistă, care se axează pe problemele conștiinței individuale. Genul nu e nou, desigur, în genere se numește thriller psihologic. Într-un mod subtil, se încearcă astfel explicarea unor fenomene socio-culturale, evidențiind anumite trăsături psihologice, cu preponderență chiar psihopatologice, anxietatea, singurătatea și demența fiind acele ingrediente catalizatoare de tragedii care sunt puse într-un mod brutal în lumina reflectoarelor, ca o motivație pentru ideea că doar cunoscându-le și înțelegându-le putem depăși aceste condiții umane pe care le considerăm defecte. De regulă, nu funcționează. Având în vedere metoda crudă și incisivă cu care sunt evidențiate aceste apucături de scursuri mizerabile, filmele de acest gen patinează pe un teren artistic alunecos și învăluit într-o ceață bizară, pe un domeniu vag explorat și tocmai de aceea șocant, demn de horror pentru cei mai mulți, însă cu atât mai incitant pentru cei mai puțini.

    În acest an, sunt două filme nominalizate la Oscar care aprofundează această temă, unul cu cele mai multe nominalizări, „Joker”, și unul cu o singură nominalizare: „The Lighthouse”. Cum spuneam însă la început, există filme care spun o poveste… și există filme care încearcă mult mai mult de atât. „The Lighthouse” se înscrie în această a doua categorie, în categoria filmelor de artă, într-o categorie mult mai pretențioasă, neînțeleasă de mulți.

    În mod suspect, nu am găsit nicio recenzie care să analizeze în cele mai mici amănunte acest film înfricoșător de fascinant, majoritatea criticilor blocându-se pe eficiența efectelor speciale și pe actoria tulburător de magistrală de care dau dovadă Willem Dafoe și Robert Pattinson. De altfel, pe bună dreptate!

    Dacă la Oscaruri ar conta filmul pur și simplu ca artă și nu un amalgam dubios de industrie, politically correctness și oareșce artă p-acolo, „The Lighthouse” ar fi captat cele mai multe nominalizări și nu ar fi avut, efectiv, nicio concurență la barem șase dintre cele mai importante categorii: cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal, respectiv secundar, cea mai bună regie, cea mai bună coloană sonoră și, nu în ultimul rând, cea mai bună cinematografie (imagine), aceasta din urmă fiind, de fapt, singura categorie în care filmul a prins o nominalizare… și la care, din păcate, nu prea are șanse de câștig la ora actuală, chiar dacă ar merita categoric.

    Filmul regizat de Robert Eggers (acesta fiind abia al doilea lungmetraj al său, după drama horror-mystery „The Witch”) a prins contur după ce co-scenaristul Max Eggers, fratele regizorului, a intenționat să adapteze ultima lucrare neterminată a scriitorului Edgar Allan Poe, care nu avea nici măcar un titlu, dar povestea se învârtea tot în jurul unui far maritim. Până la urmă, frații Eggers au renunțat la ideea inițială și au mai inserat în scenariu anumite elemente suprarealiste inspirate din lucrările scriitorilor Samuel Taylor Coleridge, Herman Melville și Robert Louis Stevenson. Sursa principală de inspirație a fost însă un caz real din 1801, numit „Incidentul Smalls Lighthouse”, cu doi muncitori la acel far maritim (amândoi cu prenumele Thomas), dintre care unul a murit, iar celălalt, de teamă că va fi învinovățit, a continuat să țină farul funcțional de unul singur. Șocul emoțional și mustrarea de conștiință au transformat însă iremediabil starea psihică a muncitorului rămas în viață.

    Dar revenind la impactul vizual din „The Lighthouse”, despre faptul că este filmat în alb-negru și într-un format vintage, cu un aspect ratio de 1.19:1, putem opina că e doar un artificiu tehnic forțat de dragul artei, ori… îl putem accepta ca un element obligatoriu pentru gravitatea unui astfel de film. Pentru că…

    The Lighthouse nu e doar o poveste despre înstrăinare psihică și socială.

    Tulburările mintale precum „febra de cabană” (traducere nefericită pentru „cabin fever”) sau Sindromul Stockholm sunt împletite în acest film cu referințe care pătrund în hermeneutica mitului și dialectica sacrului, Lumina turnului de veghe fiind înfățișarea mistică a unei Forțe Divine, întruchiparea frumosului absolut și de neatins pentru un muritor. Nu în ultimul rând, Lumina mai reprezintă și cunoașterea, respectiv perfecțiunea. Această reacție umană intrinsecă față de ceea ce este interzis crește halucinant de rapid într-o tragedie similară zborului icarian și tinde spre catharsis-ul aristotelic (purificarea de emoții, ca scop al tragediei), acea plăcere aproape masochistă a profanului de a râvni sacrul, pedeapsa pentru Cel ce a văzut Lumina fiind orbirea sau chiar moartea.

    Din cauza disperării, zăpăcelii și instinctului de conservare sunt evocați zeii romani și greci (Neptun – zeul apelor și mărilor, echivalentul lui Poseidon, Triton – fiul lui Poseidon), iar dorințele reprimate și traiul la limita supraviețuirii se manifestă prin iluzii mitologice tipic marine, de exemplu sirena, acel simbol al seducției periculoase care te face să uiți complet cine ești.

    Acest ansamblu de metafore alienante face din filmul „The Lighthouse” un veritabil exercițiu artistic de a atinge cu vârful degetului proporții mitice… și poate chiar mai mult de atât: proporții divine (ca în „Crearea lui Adam” a lui Michelangelo), atingerea perfecțiunii, cu alte cuvinte… sau, mai bine zis, încercarea zadarnică a săvârșirii acestui gest.

    La urma urmei, asta înseamnă ARTĂ, în cel mai fundamental sens al cuvântului. Arta… e o minciună de cel mai înalt nivel estetic, e o fata morgana, un cântec de sirenă care ne ademenește în povestea și în lumea ei, ceva ireal ce ne fascinează și care ne descrie, totodată, ca simpli oameni.

    Nota autorului

    NOTE OSCAR SPECIAL 7 stele

    Surse foto: IMDb

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.