joi, 13 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Everything Everywhere All At Once” – tratament cu popcorn pentru o multitudine de psihoze

    de Tomck@t | 8 februarie 2023, 6:15 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    (foto: filmcompanion.in)

    Din ciclul „...și marmota învelea ciocolata în staniol”

    Suferința scoate cea mai artistică, cea mai creativă și sublimă latură umană, clar. Nu și atunci, în schimb, când ești prost grămadă, sau un sensibiluț – eventual: doi sensibiluți – cu diferite tulburări de personalitate. Nu, nu mă refer la personalitate multiplă, deși o asemenea revelație ar fi făcut filmul mult mai interesant, chiar dacă ar fi fost deja și asta un clișeu. Mă refer la faptul că filmul cu cele mai multe (11) nominalizări Oscar, „Everything Everywhere All At Once”, are doi regizori, totodată scenariști, Daniel Kwan și Daniel Scheinert (supranumiți The Daniels). Doi regizori care ori înțeleg foarte bine anumite traume serioase și încă (la vârsta asta, 34/35 ani) încearcă să le depășească prin minimalizare și negare, ori nu înțeleg nimic din psihozele pe care le ridiculizează absolut inutil. De dragul artei, cred ei, probabil.

    Abordarea satirică n-ar fi o problemă, dar după toată demența aceea amețită și amețitoare, după acel vârtej excesiv de excentricitate exaltantă, la capăt de linie, filmul nu rămâne cu altceva decât cu ceea ce a pornit înainte de plonjarea în Absurdistan, rămâne neîndoielnic torturat de o goliciune imanentă, o lipsă astronomică de scop și noimă artistică.

    Nu are nimic din stăruirea disperată și halucinantă din „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” sau din deznădejdea arhetipală din „The Fountain”, „Everything Everywhere All At Once” este de fapt un film-pamflet, o comedie-fantasy de acțiune cu potențial filosofic, dar fără potență, un amalgam de Jackie Chan-isme și o rețetă cinematografică – recent cununată cu un Oscar – à la „The Parasite”, cu un subiect central mai nou „fierbinte” în analele mainstreamului actual (poate surprinzător și mindblowing pentru unii, dar deja banal pentru tineret), adică subiectul Multiversului. Bineînțeles, și în acest film, Multiversul este luat drept o realitate absolut posibilă și credibilă, este chiar explicată ca la carte în termeni științifici, cu „superpoziție cuantică” și toate cele, chiar dacă, în realitate, se știe foarte bine că toate acestea nu sunt altceva decât teorii. O teorie deloc nouă, de altfel. Chiar extrem de veche, de fapt, cu rădăcini în cugetările atomiștilor greci, Anaximander, Leucip, Democrit și Epicur, dezvoltată și actualizată mult mai târziu, în 1895, de William James, primul care a folosit termenul „Multivers”, ca mai apoi, în 1952, să vină Schrödinger și să „rupă gura târgului” cu ecuația sa care indica „nu alternative, ci întâmplări cuantice simultane”, dând naștere, astfel, la un alt termen asociat și excitant, respectiv teoria numită „superpoziție”.

    Locul omului în Univers și natura realității sunt, de asemenea, problematici vechi de tot, se numește Metafizică în filosofie, iar „părintele” gândirii metafizice este considerat tot un grec antic, Aristotel.

    Am intrat deja în subiecte grele, iar unii se vor întreba, poate chiar pe bună dreptate, WTF? E o comedie, ce are de-a face cu metafizica și etcetera? Chestia e că are, sau mai degrabă vrea să aibă, iar această latură metaforică pentru o societate, sau mai precis pentru o generație tânără cuprinsă de înstrăinare, de dezorientare într-o lume haotică, cu războaie, cu pandemii, cu relații virtuale care provoacă din ce în ce mai des depresii, această latură inspirațională și motivațională a filmului, deci, a fost intens dezbătută și ovaționată în mediul online de-a lungul anului trecut. Problema, așadar, nu e ideea de bază. Problema – din punct de vedere artistic – este metoda, sau „ambalajul”.

    N-ar fi fost rău dacă „Everything Everywhere All At Once” ar fi luat o direcție filosofică multilateral dezvoltată pe bune, însă prin abordarea absurdă și aiurită, cu un umor cel puțin dubios, nu a făcut altceva decât să se înscrie în liga unor filme de popcorn precum „Doctor Strange in the Multiverse of Madness” (apărut tot anul trecut, cu 2-3 luni mai târziu) sau un alt film cu personaje Marvel, „Spider-Man: No Way Home” (2021). În treacăt fie spus, producătorii filmului „Everything Everywhere All At Once” sunt nimeni alții decât frații Russo, regizorii ultimelor două filme „Avengers”. Ultimul film „Doctor Strange” și „Spider-Man” au în centrul atenției tot Multiversul și sunt la fel de captivante din punct de vedere tehnic și vizual, la o adică ar putea fi catalogate inclusiv la fel de încărcate filosofic și științific, doar că niciun critic serios nu s-ar hazarda cu o asemenea afirmație de-a dreptul tâmpită, din motive evidente: sunt două chestii cinematografice deplorabile. Culmea, cu „Everything Everywhere All At Once” se face însă o excepție, până și publicațiile serioase de profil laudă până la marginea Universului și înapoi filmul, cu toate că el nu vine cu absolut nimic nou în nicio ecuație. Dincolo de inspirațiile în tonalitate („The Parasite” și filmele cu „cichician”), în primul rând, ideea Multiversului este deja la ordinea zilei în majoritatea serialelor sci-fi, ajunge să ne amintim doar de „Fringe”, „Stargate” și „Star Trek” (chiar și în seria originală, din anii ’60). Un alt exemplu ar fi filmul de acțiune „The One” din 2001, cu Jet Li (chinez și el, deci o altă ne-premieră pentru „Everything Everywhere All At Once”) sau, un exemplu și mai bun și recent, în care existențialismul, nihilismul, absurdul și totodată raționalismul frate cu miserupismul este tratat cu un umor mult mai inteligent decât în filmul celor doi Danieli – serialul de animație „Rick & Morty”.

    Am menționat, nu întâmplător, trei doctrine filosofice, care constituie ideile de bază ale filmului nostru multinominalizat la Oscar: existențialismul, nihilismul și absurdul, la care s-ar mai adăuga pesimismul și efugionismul (în engleză: escapism), adică evadarea din realitatea asta urâtă și posomorâtă prin – ce altceva? – divertisment. Sau prin droguri, dar hai să nu pășim în acea zonă acum, n-o face nici filmul, nu în mod asumat adică, chiar dacă regizorii, cu siguranță, au tras două-trei sau mai multe liniuțe pe nas în grandiosul lor proces de creație.

    Să rămânem, deci, la partea filosofică, unde deși se aventurează filmul, nu reușește să rostogolească spre culmea culmilor decât… literalmente, o gogoașă.

    Apropo de rostogoliri: în „Mitul lui Sisif”, filosoful existențialist Albert Camus spune că individul poate contracara absurdul în trei feluri: prin suicid (cu alte cuvinte – prin capitulare, înfrângere), prin credință / speranță / religie (o decizie irațională și contradictorie, o reală „sinucidere filosofică” după Camus, pentru că dacă Dumnezeu ar exista, universul nu ar mai fi haotic) sau, în ultima instanță, prin acceptarea și înfruntarea absurdității existenței, cu dorința de a găsi un sens într-o lume lipsită de sens.

    Călătoria prin Multivers a antieroinei Jobu Tupaki (jucată acceptabil – aș zice – de Stephanie Hsu) în „Everything Everywhere All At Once” este tocmai o misiune nihilistă, de „sinucidere în masă”, ca în ultimele momente ale filmului, sensul final – și, miraculos, rezolvarea tuturor problemelor în întregul Multivers – să fie găsit într-o deosebit de banală destăinuire, o discuție sinceră între mamă și fiică.

    Drame dramatizate de dragul dramatizării, dar – contradictoriu – cu extrem de puțină spre zero dramă reală – ar fi o descriere suficientă și destul de bună a filmului.

    Dar de unde acest nihilism de proporții cosmice?

    Ideea, prost înțeleasă de unii, ar putea veni, de exemplu, de la laureatul Nobel Steven Weinberg, care spunea că dacă Multiversul ar exista, speranța găsirii unei explicații raționale a Universului ar fi dată dracului, pentru că valorile maselor quark și ale altor constante din Modelul Standard al particulelor elementare n-ar rezulta altceva decât că apariția Universului nostru, cel în care trăim, nu a fost altceva decât un accident. Ideea – fără să facă referire la Multivers – a fost perpetuată recent și de filosoful Eugene Thacker, care spune, în cartea „În praful acestei planete”, că „s-ar putea să nu existe un scop pentru lucruri, sau pentru viața ta, sau pentru existența ta, sau pentru cosmos, s-ar putea să nu existe o ordine, nu suntem aici cu un motiv, totul este arbitrar, un accident”. Problema nu e că, în rigiditatea sa filosofico-științifică, Eugene Thacker are perfectă dreptate, problema e că – așa cum precizează chiar Thacker – acest „nihilism cosmic” este un ghid perfect spre pesimism.

    Asta ar fi partea filosofică. Ar mai fi cea psihologică.

    Tonul suferind – cu miros de Emo „prăjit” – al duetului Daniels se simte de la o poștă. Sensibilitatea extremă este pronunțată de tatăl Waymond Wang (jucat, de asemenea, acceptabil de Ke Huy Quan – cel care seamănă izbitor cu Jackie Chan, așa, ca o paranteză), care se plânge la un moment dat „de ce atâta bătaie?” și ține un discurs ce se vrea emoționant în mijlocul unei scene cu bătăi cum că „trebuie doar să fim amabili”. Pledoaria sa de mascul beta pentru bunătate omenească este, totuși, de înțeles, poartă un mesaj firesc într-o lume nefiresc de brutală, însă emotivitatea exagerată a filmului nu se rezumă doar la atât. Anxietatea și alienarea sunt „împinse” la afecțiunea debordantă față de obiecte neînsuflețite din partea regizorilor-scenariști, prin inventarea unei realități paralele în care suntem doar niște bolovani neajutorați, dar comunicativi nevoie mare.

    Tulburarea de personalitate schizotipală și Tulburarea de personalitate borderline (BPD) sunt primele două afecțiuni psihice care efectiv „urlă” în acest film, cea din urmă mai fiind cunoscută și ca Tulburare de personalitate instabilă emoțional (sau EUPD) – cauzele fiind, dincolo de anomalii genetice, traumele în special din copilărie sau din adolescență, frica îndelungată, abuzul sau, ați ghicit, neglijența din partea părinților. Ca și în film.

    Mama, Evelyn Wang (jucată… tot acceptabil, dar cu nimic ieșit din comun, de Michelle Yeoh) poate fi diagnosticată ușor cu Tulburare de personalitate narcisică. Este singura din toate echivalentele ei din Multivers care nu excelează cu nimic, deși visează la realități paralele în care ba e o vedetă cinema, ba e cântăreață, ba scriitoare, dar de asta e atât de specială, ne spun producătorii, pentru că are tot potențialul din lume. E o altă poveste deja că nu și-a folosit potențialul în niciun fel în acest Univers sec și crunt al nostru și al ei, dar este, desigur, mult mai ușor și reconfortant să se dea vina pe deciziile personale sau pe ale celor din jur, oricât de infime, care au împins-o acolo unde se află. Doar că lumea asta a ei, aflăm numaidecât, nu este chiar atât de comună (probabil că nici măcar nu este Universul nostru cel sec și crunt), e un Univers în care ratonii sunt Master Chefi-păpușari sub deghizare și e un Univers în care eroina nici nu e nevoită să viseze la o lume / viață mai bună sau un univers mai dihai… pentru că vin toate universurile posibile și imposibile să o scuture, s-o scoată din mundan, să-i crească adrenalina și, în cele din urmă, să-i dea ocazia să-și îndrepte viața, respectiv relațiile familiale în viață. Sună fermecător în teorie, doar că e, de asemenea, cât se poate de infantil. Terapeutic, probabil, doar pentru cei cu astfel de afecțiuni psihologice și pentru cei decepționați de viața asta mizerabilă.

    Problema cu aceste psihoze, precum în cazul filosofic al filmului, nu este faptul că ele nu există, că nu sunt afecțiuni chiar serioase în anumite cazuri sau că nu merită să fie exploatate într-un film. Problema e, din nou, metoda, sau „ambalajul”.

    Greșeala cea mare a filmului e că, dincolo de mijloacele sale extravagante și dincolo de umorul său de duzină (degete cu mușchi, hotdog în loc de degete etc.), patinează cu suta pe oră exact spre un nihilism cosmic, dar dintr-o perspectivă pur adolescentină, o fantezie propusă de doi mileniali (The Daniels), dar ambalată astfel încât să fie pe placul și pe înțelesul Gen Z. Întregul laitmotiv al filmului, întregul „război multiversal” pornește și se consumă, de fapt, din cauza unei îmbufnări, din cauza unei simple neînțelegeri în familie, nici măcar certuri regulate, hărțuire sau abuz, ca să vorbim de traume cu adevărat serioase.

    Această supraevaluare sentimentală și tonalitatea absurdă sunt cele care minimalizează și, în definitiv, anulează toată baza psihologică și filosofică a filmului. Pare o suferință mai degrabă simulată, batjocorită, scuipată ca într-un episod psihopatologic de isterie frenetică și ipocrită, o criză de deziluzie autoindusă cu pretenția universal-revoluționară că, evrika, s-a aflat, Rostul Vieții e că nu există niciun fucking rost al vieții, ahahah, „ce fraieri suntem sau am fost”, explozie de Emoji-uri, GIF-uri și meme-uri pe ecran. Atât.

    Lipsește adâncimea, gravitatea, chibzuința și intriga cu adevărat însemnată. În cele din urmă, efectele speciale, montajul video și sunetul fac totul în acest film, nimic altceva. Eventual Jamie Lee Curtis, singura prestație care merită menționată (chiar dacă tot nu e de Oscar). În rest, e acest balon roz fosforescent numit pompos Multivers care se dezumflă neceremonios, dar în aplauzele mulțimii care n-a mai văzut un balon roz dezumflat atât de înduioșător, cu un asemenea happy-end satisfăcător. Spre delectarea mea proprie și personală, îl imaginez pe Rick Sanchez (din „Rick & Morty”) cum vomită glorios, doar așa, pentru final.

    Nota autorului:

    1 stea oscar special

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    6 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.