A apărut de nicăieri în viața noastră, ca o fantomă, și tot așa a și plecat. A stat pe-aici suficient de mult și n-a mai putut spune mare lucru la plecare. Viața lui Ion Iliescu a fost tumultoasă, dar încadrată între limitele impuse de prenumele Ilici și convingerile la care nu a renunțat nici o clipă. S-a mai străduit, așa, de ochii lumii, să pară altfel decât a fost în realitate, a încercat să-și pună fața umană, dar nu i s-a potrivit și tot comunist feroce a rămas până-n ziua în care a închis definitiv ochii.

A apărut la TV și imediat a luat un „credit” mare, în „valoare” de 857 de oameni uciși și 2.382 răniți. „Creditul revoluției” va rămâne în veci neplătit de cel care l-a luat și l-a folosit. La fel și al doilea, „creditul mineriada”, luat în iunie 1990, în „valoare” de 4 oameni uciși, 1.300 răniți și 2 femei violate.

Despre mort numai de bine. Dar pentru aceste două „credite” neplătite, Iliescu cel viu a rămas dator câțiva ani de temniță. Nu a făcut nici măcar o oră. A fost păzit cu strășnicie de sistemul pe care l-a creat, care nu i-a lăsat nici măcar fantoma să vadă o celulă din interior.

Pentru asta ar merita să facă ei pușcărie în locul lui Ilici…

Ultimele zile au fost pline de „mult binele făcut” de Iliescu în timpul celor 2 mandate și jumătate de președinte. Atât de pline încât vocile care cântau o altă partitură s-au auzit tot mai puțin… Fantoma lui Ilici a început iar să bântuie prin societate și prin redacțiile televiziunilor. Atât de copleșiți am fost de emoțiile rememorării facerii de bine, că era să uităm de „binele” real pe care l-a făcut și cu care ne-a blestemat să trăim și dincolo de el.

Sigur, Iliescu a venit de nicăieri – așa ni s-a părut nouă atunci deși n-a apărut el chiar ca Venus din spuma mării – și s-a proclamat urmașul lui Ceaușescu, dar președinte a ajuns în urma votului nostru. Să ne amintim că în Duminica orbului din 20 mai 1990 ne-am prezentat la vot peste 86% dintre alegători, din care 85% l-am preferat pe Iliescu.

Oare cine a fost mai comunist atunci, el sau noi?

Sursa: Wikipedia

Fantoma deja ne bântuia și n-am avut norocul să primim lumina ochilor și, mai ales, a minții. Eram fericiți că am scăpat de „Ceaușescu și analfabeta lui”, că am avut noroc să găsim urgent un tătuc „luminat și blând”, cu facultate și pile la Moscova – să fim sinceri, atunci Occidentul nu însemna mare lucru pentru marea majoritate dintre noi, în schimb Moscova lui Gorbaciov era raza de speranță și punctul de sprijin de care aveam nevoie.

În aceste condiții, i-a fost ușor să ne domine și să facă ce și cum vrea în țară. Avea legitimitatea oferită de noi, prin vot, de a reconstrui structurile statului după pofta inimii lui de comunist cu față umană. Așa că n-a fost mare scofală pentru el să reașeze securitatea pe noi piedestale ale puterii, cu denumiri și atribuții noi.

Evident, și Constituția, cu tot ce-i legat de ea, inclusiv mult hulita Curte Constituțională, a fost floare la ureche pentru un om cu puterile (și abilitățile) sale. Legitimitatea i-a dat libertatea și puterea de a construi noile structuri ale statului, după pofta inimii și a viselor sale, iar noile structuri care au primit putere de la Iliescu l-au apărat ca pe sfintele moaște.

În fond, atunci își apărau propria putere, care nu era atât de consolidată ca acum.

Rescriem Constituția sau o fardăm pe cea lăsată de „tătucul” Iliescu? 

Tătucul cel nou și blajin a făcut pentru noi ce știa el cel mai bine: o societate comunistă, ceva mai liberă decât cea de pe vremea lui Stalin sau Brejnev. O Românie sovietică, dar cu față umană. Altfel spus, eram tot cu lanțul comunist de gât, dar era ceva mai lung decât îl aveam pe vremea lui Ceaușescu.

În sfârșit simțeam și noi gustul libertății! Da, asta este libertatea, nu putea fi altfel…

Încă nu știam că eram bântuiți de fantoma minciunii

Cei 857 de morți și 2.382 de răniți încă nu erau victime, ci doar eroi.  Vocile care spuneau, cu ochii în lacrimi, că Iliescu trebuie judecat pentru sângele vărsat nu se auzeau. Noi, cei mai mulți nu le auzeam. Între timp, tot mai mulți am învățat să le auzim, dar el tot n-a fost judecat cât a fost în viață.

Păcat. Merita și el o lecție de viață. Acum, mort și îngropat nicio lecție nu mai folosește. Creditele rămân neplătite în veci. Vor fi și astea un fel de credite neperformante, dar nu ca alea din care s-au îmbogățit șmecherii de sub tutela lui Iliescu.

Fantoma asta a lui Ilici ne va bântui încă multă vreme. Corupția care a înflorit sub protecția lui ne va fi piatră de moară și vom consuma multă energie cărând-o după noi. Fie ea corupție din economie, fie din politică sau justiție.

Corupție economică fără justiție coruptă sau subordonată nu se poate, iar Iliescu știa asta. De altfel, nici dictatură nu se poate fără justiție subordonată politicului. Iată o altă perlă pe coroana pe care ne-a lăsat-o moștenire iliescu cel care a „făcut mult bine”: o Justiție așa cum este acum.

O fi făcut și bine, dar răul moșit, crescut și întărit este esențial. Din cauza acestui rău suntem și acum la coada Europei civilizate.

Da, despre mort numai de bine. Dar cât a fost viu a luat două, trei credite mari din bancă și până la 95 de ani a tot amânat plata ratelor. Iar sistemul pe care l-a înzestrat cu putere, l-a ferit de executarea silită. Așa că a scăpat. Cum urmași nu are, vom plăti noi toți pentru „mult binele făcut”.

Mulțumirea noastră va fi doar că românii vor afla iar el nu va scăpa de judecata istoriei adevărate. Iar numele, măi, dragă, îi va rămâne în veci pătat cu sânge.