După scoaterea din cursa prezidențială, cu Constituția în mâini, a reprezentantei Partidului S.O.S. RO (exact asta-i este denumirea oficială prescurtată, conform statutului, din care nu am reușit să aflăm de unde-i vine numele ce pare un cod de primejdie), însuși premierul Ciolacu a opinat că este nevoie de schimbarea Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (CCR).

Constituția și mai ales modificarea ei nu prezintă interes deși, poate, de aici ar trebui începută reforma.

Așadar, la începutul lunii octombrie, premierul scria pe contul său de facebook, printre altele, că „Singura discuție rațională și serioasă din societate trebuie să fie legată de reforma CCR. Și asta voi face eu!”, precizând totodată că „Această discuție trebuie să plece de la realitatea că procedura actuală transformă CCR într-o instanță care nu îi oferă celui în cauză dreptul la apărare sau recurs (s.n.)”.

De bună seamă a scris și postat înainte de a se fi consultat cu cineva mai puțin implicat în vârtejul electoral și, poate, mai priceput la Constituție, care i-ar fi putut atrage atenția că ideea asigurării dreptului la apărare în fața CCR este la fel de scoasă în afara logicii, ca și cea a unui recurs la deciziile CCR.

Cui să i se asigure dreptul la apărare? În fața CCR nu sunt aduse spre judecare pricini contradictorii ale unor persoane (care ar putea reclama anumite drepturi), ci acele cauze în care se presupune că ar fi încălcate prevederile Constituției. Și-atunci, oare la ce drepturi s-o fi referit cel ce, probabil, va deveni președintele României?

Pe de altă parte, cum să faci recurs la deciziile CCR? Asta presupune că o altă „Curte” și mai constituțională decât aceasta, va decide dacă hotărârea este conformă cu Constituția. Care ar fi, oare, acea „Curte”? Președintele? Parlamentul? Greu de pătruns în profunzimea acestor idei.

Era mai simplu dacă propunea direct desființarea CCR și înființarea unei alte structuri decidente în materie constituțională, supusă Guvernului, Parlamentului sau Președintelui. Ca să știm o treabă…

Poate, totuși, ar fi mai potrivit ca discuția despre reforma CCR să înceapă cu modificarea modalității de numire a judecătorilor constituționali. Respectiv, de scoatere definitivă a acestei instituții din sfera politicului, în care, desigur, este inclus și președintele. Pentru că din amestecul politicului, cu interesele sale, se ivesc și aceste aparente (sau nu) abuzuri de putere a CCR.

Sigur, pentru a face aceste modificări ar trebui modificată și Constituția – de exemplu, să fie abrogat titlul V (Curtea Constituțională), articolele 142 – 147 De altfel, modificarea din temelii a Legii fundamentale a devenit o necesitate. Și nu modificată „pe ici, pe colo” (Farfuridi în „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale), ci rescrisă pur și simplu.

După 34 de ani de parlamentarism declarat liber, chiar aveam așteptări de la doritorii de imunitate parlamentară să supună dezbaterii publice și problema unei noi Constituții. Nu neapărat să intre în amănunte, dar măcar atât cât să-i convingă pe alegătorii din circumscripție că au citit Constituția, nu doar au auzit de ea în știrile televiziunilor.

Constituția trebuie rescrisă,

rescrierea ei in integrum fiind cerută de tot ce se întâmplă în societatea românească și în Europa. Este tot mai evident că realitatea prezentă este mult diferită față de cea din perioada adoptării actualei Constituției, respectiv sfârșitul anului 1991. Pe atunci, realitățile românești erau mult diferite.

În primul rând, nu făceam parte din UE. Apartenență care, în pofida multor contestații sau păreri contrarii, ne-a modelat mult, în bine și ne-a asigurat un grad de independență la care nici nu visam cu câțiva ani înainte. Desigur, ne-a schimbat și statutul în Europa și în lume, precum și nivelul general de trai.

Pe de altă parte, pe-atunci am aprobat Constituția (prin referendum), fără a acorda prea multă atenție documentului, dar cu sentimentul indus că Iliescu ne va fi cârmaci până în vecii vecilor. Chiar si din umbră, cum îi plăcea mult domniei sale să acționeze.

De altfel, cam asta pare să fi fost și „directiva” trasată membrilor Comisiei Constituționale pentru elaborarea proiectului de Constituție, prezidată, ca din întâmplare de Antonie Iorgovan, astfel încât să fie „modelată” exact după firea, năravurile și statutul „tătucului” Iliescu.

Așa a ieșit o Constituție ce abundă de prevederi neclare, interpretabile, de altele greoaie, imposibil, practic, de pus în aplicare. De altfel, tot neclare și interpretabile sunt și atribuțiile funcției supreme în stat, toate acestea fiind în beneficiul lui Iliescu, președintele obișnuit să conducă și să dispună fără să-și asume neapărat deciziile (în fapt, dorințele) – beneficiu preluat apoi de ceilalți președinți, care au fost ba jucători, ba schiori sau călători.

A fost un modus operandi al unui om conștient că are în spate un partid mare, dominant în societate, condus de apropiați ai președintelui (dacă nu subordonați) care astfel, conduce tot, și guvern, și parlament, și servicii, și justitie. Conducere asigurată, cum spuneam, de „oamenii președintelui”, astfel încât acesta să nu fie nevoit să „iasă la înaintare” și să-și asume implicarea.

Asta era, în fapt, esența comunismului cu față umană pe care Iliescu ni-l pregătise.

Era, să recunoaștem, un mod de operare diabolic, inventat (la noi) parcă special pentru Iliescu. Sau, de Iliescu. Și, foarte important, posibil de aplicat doar cu el la cârmă, întrucât una dintre condițiile nescrise (normal!) era ca președintele (lipsit, săracul, de prerogative) să fie un zeu al partidului mare și tare, chiar dacă, oficial, nici nu mai era membru.

Între timp însă, lucrurile s-au mai schimbat și, har Domnului!, România nu mai are un „tătuc”, așa că imperfecțiunile Constituției sunt tot mai evidente, fiind puse în practică inclusiv de CCR care a ajuns să conducă România prin interpretări vecine cu actele dictatoriale.

Înainte de orice, Constituția ar trebui să stabilească, fără putință de interpretare, care sunt prerogativele șefului statului, în raport cu cele trei autorități în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Și, nu chiar în ultimul rând, în raport cu Serviciile de informații.

Poate n-ar fi lipsită de interes o regândire a împărțirii administrativ-teritoriale a țării, chiar dacă asta ar însemna dispariția multor funcționari de prin primării, consilii județene și/sau prefecturi. Sau, poate tocmai din acest motiv…

Din păcate, slabe speranțe de o adevărată reformă constituțională. Constituția îi va supraviețui, cu siguranță, „tătucului” ei, Iliescu și va fi în continuare „motorul” care va mișca, gâfâind, societatea românească.

Totodată, în deplin respect față de umorul poporului român, Constituția „lui Iliescu” va asigura nemurirea lui Farfuridi, personajul care trăiește în fiecare decident, la ceasul marilor hotărâri politice: „Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”.