Ai auzit de Mihai Molnar din emisiunile „Restart Muzical” și „Drive Time” de la Radio Arad, ori din emisiunea în limba maghiară „Hangos” (ultimele două, realizate alături de Kristian Varjasi). Lucrează „cu drag și cu spor”, cum spune chiar el. Dar nu poți să spui despre Mihai Molnar că e un om de radio care doar dă din gură. Pe lângă faptul că încearcă să îmbunătățească formatul radioului (unde e și director de programe), în timpul liber cântă la pian într-o trupă, iar în timpul din ce în ce mai puțin liber mai reușește să organizeze și concerte sau chiar festivaluri de muzică. Cu alte cuvinte, încearcă să îmbunătățească, de asemenea, formatul cultural al Aradului, cel puțin pe partea muzicală. Puțini știu însă despre el că e un „arădean adoptat” doar de patru ani, de fapt, și probabil și mai puțini și-au pus întrebarea „oare cât de ușor sau cât de greu e să aduci în Arad formații de care n-a auzit chiar toată lumea?”.

Noi ne-am pus întrebarea și i-am adresat-o și lui, știind, mai ales, că anul acesta Ziua Internațională a Jazzului în Arad s-a anulat, deși s-a dovedit a fi un real succes în ultimii trei ani. „Ce mai face Mihai Molnar?” a fost prima întrebare așa, de încălzire, iar răspunsul e oglindit oarecum, din primul șut, în introducerea de mai sus.

… Dar ce mai face „Mihai Molnar Events”? – am insitat, ca să intrăm „în pâine”, cum s-ar zice, pentru că în prima fază nu a vrut să comenteze anularea evenimentului mai sus amintit.

– Momentan șomează…

– Păi, cum de? În afară de faptul că suntem în perioada sărbătorilor, desigur. Au fost câteva evenimente faine pe care le-ai organizat de-a lungul ultimilor ani. Pe unele dintre ele în colaborare cu Centrul Municipal de Cultură, ce-i drept, dar în definitiv tu ai fost inițiatorul.

– Da, au fost câteva… și sper să mai fie. A fost mișcarea #Aradcanjazz, o serie de concerte în timpul săptămânii, care până în vara anului trecut s-au cam ținut, și a fost Ziua Internațională a Jazz-ului. Am mai ajutat în organizare și la StrArad, care sper ca anul acesta să fie organizat din nou.

– Care-i faza cu International Jazz Day? Cum de s-a anulat anul acesta?

– S-a anulat pentru că… cum să spun? Am partea mea de vină în toată chestia asta, pentru că nu am căutat eu sponsori și am stat liniștit, cu siguranța că este un eveniment de succes și automat va intra în palmaresul Centrului Municipal de Cultură, că este un eveniment interesant pentru municipiu. M-am înșelat. Eu vreau să cred că… datorită faptului că în decembrie au fost alegeri și toate bugetele au fost votate cu o întârziere  extraordinar de mare, n-a fost suficient timp pentru organizarea acestui eveniment.

– Centrul Municipal de Cultură a anunțat că nu se anulează, ci „doar se amână”. Și am înțeles că au vrut să-l facă, totuși, doar că… altfel.

– Nu poți muta un eveniment cum e Ziua Internațională a Jazz-ului, pentru că ziua oficială la nivel mondial e pe 30 aprilie. N-ai cum să-l ții pe… 15 septembrie. Ca să se facă un alt festival de jazz… aia da, eu sper să facă. Tare sper să facă. Eu, măcar, cred că am reușit să dovedesc că există în Arad foarte multe persoane care ascultă jazz. Și, dacă stăm să ne gândim, ei au avut doar Ziua Internațională a Jazzului și serile #Aradcanjazz. Că de asta am ales sloganul ăsta, fiind convins că „Aradul poate”.

– Am auzit un zvon cum că s-a vrut de data aceasta organizarea Zilei Internaționale a Jazzului în mai multe localuri simultan…

– Da. Ei au vrut să facă evenimente în cascadă, care-i o idee foarte bună pentru un festival de jazz, dar avem grave probleme în privința locațiilor. După ce anul trecut și acum doi și trei ani, Cinema Arta a fost arhiplin în fiecare seară la concert, asta însemnând aproximativ 300 de persoane, cum să faci un chef într-un loc gen Barfly sau Flex, unde nu-ți încap mai mulți de 150? În Barfly putem vorbi de maxim 80 de persoane, în Flex cred că 150… deci în Arad n-avem o sală de evenimente, n-avem un club destinat și dedicat muzicii live și asta-i o foarte mare problemă. Întrebarea e, totuși, retorică: este nevoie de așa ceva în Arad? Pentru că nimeni nu investește în asta. Deși, în orașele mari, dacă stăm să ne uităm numai lângă noi, vezi Timișoara, vezi Oradea, se investește extraordinar de mult în localuri în care să se cânte live. Și nu numai jazz. Și rock sau alte genuri. De când sunt în Arad, am ajutat foarte mulți impresari din București să aducă trupe în Arad… știi, că am lucrat și în Nerv. Am adus foarte multe trupe în Arad și ajung, din păcate, în 2017 primăvara, să mă sune un impresar din București să-mi zică că vrea să aducă o trupă pe care eu o ador, pe care am mai adus-o odată, e vorba de Byron, și eu să-i zic „dar n-am unde și nu-ți pot garanta că o să vină lume”. Nu avem continuitate în evenimente live, din păcate… și da, se încearcă, sunt acolo băieții de la ABC, acolo-i Flexu’, acolo-i Nervu’, se încreacă… dar nu știu, ceva se întâmplă cu Aradul. Sau… poate doar eu văd așa, zi-mi și tu punctul tău de vedere!

– Încerc și eu să-nțeleg de foarte mult timp, dar prefer să-mi zici tu, pentru că ești implicat direct și, mai ales, pentru că ai locuit și în alte orașe. Vii din Oradea, dacă am înțeles bine…

– Nu. Sunt din Carei și am locuit în Cluj-Napoca.

„Primele șase luni în Arad au fost cam horror”

– Povestește-mi despre această „rută” din viața ta! Cum ai ajuns în Arad?

– Păi m-am născut în Carei, am lucrat în Satu Mare la MediaPro, am lucrat și la televiziunea locală de acolo și la radioul local. Am gustat și presa scrisă. La un moment dat mi-am făcut o agenție de publicitate în Ungaria, dar n-au mers lucrurile așa cum trebuie. Am intrat în datorii și-n tot felul de prostii și a trebuit să-mi găsesc un job foarte bine plătit, ceea ce în Satu Mare din păcate nu prea găsești. Așa că m-am mutat la Cluj la insistențele unui prieten. Practic, eu m-am dus pentru un weekend în Cluj și weekendul ăla a ținut cinci ani. După vreo patru ani și jumătate, anumite circumstanțe din viața personală m-au adus la Arad.

– Și ai ajuns să lucrezi direct în Club Nerv?

– Nu, pentru mine primele șase luni în Arad au fost cam horror. M-am speriat, pentru că după ce te obișnuiești ca în fiecare seară să ieși în oraș și să ai o grămadă de evenimente de unde poți alege, vii într-un oraș în care nu e sigur că într-un weekend ai ce face. A fost greu, până să reușesc să-mi creez relații de amiciție, pentru că nu am cunoscut pe nimeni în Arad. Prietenii mei făceau mișto de mine când le-am spus decizia mea, că mă mut aici, îmi ziceau că „nah, te duci în Arad și o să mergi PE ștrand”.

– Dar acum patru ani ștrandul nu mai funcționa așa cum era înainte. Însă știu că mulți din țară încă trăiesc cu iluzia că noi, arădenii, „avem Ștrandul ăla mare și fain”…

–  Nu, nu am prins ștrandul de care se tot povestește, dar gluma era că nu e corect spus „pe ștrand”, ci „la ștrand”. Dar aici, cum se situează pe un fel de peninsulă, e altfel. Aici te duci PE ștrand și cei din alte orașe sesizează asta în glumă, fără ca arădenii să priceapă diferența. Dar, așa cum zici, am auzit povești despe „epoca de aur” a Ștrandului.

–  Cum ți-ai găsit, totuși, „vocația” în Arad, până la urmă?

–  Păi, la început eram cam trist. Am avut momente nașpa, am avut și momente bune. Am încercat mai întâi în Flex. M-am dus într-o seară și m-am rugat de Adi Bâlici să mă lase să pun eu muzică, dar nu m-a lăsat. Apoi, la Nerv a fost așa: m-au sunat cei de la Semnal M. Aveau turneu în țară, sărbătoreau 35 de ani și m-a sunat Boldizsar, basistul, să mă întrebe dacă nu pot să-i ajut să se oprească și la Arad. Așa am ajuns să-l cunosc pe Dorel Uscă, căutând localuri. Am făcut atunci un studiu de piață și din păcate mi-am dat seama cam ce se întâmplă în Arad când vine vorba de cântări live, dar am reușit să batem palma cu Dorel și am adus Semnal M la Arad. Au fost o sută și ceva de persoane. Am reușit să fiu pe aceeași lungime de undă cu Dorel, cred că a văzut în mine un suflu proaspăt, un tânăr care nu-i de aici, cu o altă mentalitate și… au fost doi ani prețioși în care am încercat să aduc în club trupe care nu prea au cântat la Arad și care în Timișoara, de exemplu, vând peste 500 – 600 de bilete. În Arad cam 150 – 200 veneau. Am adus la Arad Luna Amară, Byron, Ada Milea, Robin and The Backstrabbers, împreună cu băieții de la Tasteful Indiecency am adus Toulouse Lautrec, etc. Și atunci am încercat cu jazzul. Inițiam am făcut un test cu muzica folk, că am văzut că Aradu-i „pe folk” și am făcut două seri de „Folk la lumina lumânării”. Așa le-am denumit. Și am umplut Nervul cu lumânări, am stins becurile și se cânta așa, într-un cadru mai special. M-a ajutat atunci foarte mult Nelu Pitic și Daniel Julean. Am văzut însă că nu prea mergea așa cum trebuia și am vrut să încerc ceva nou. Chiar atunci îmi scriau băieții de la Peet Project, trupa cu care eram prieten doar pe Facebook încă de pe vremea când stăteam la Cluj, și m-au rugat să-i ajut dacă pot, pentru că aveau un mini-turneu de cinci zile în România, dar din cele cinci concerte trei s-au anulat. Așa am reușit să inserez în turneul lor Aradul și, dacă țin bine minte, s-au mai dus să cânte la Târgu Mureș cu ajutorul meu. Atunci m-am împrietenit cu ei și, luând în considerare că de trupa aia în Arad n-a auzit nimeni, am umplut clubul Nerv. Atunci mi-a filat lampa că „bă, în Arad trebuie jazz”. Ce-i drept, jazz comercial, dar oricum, trebuie început cu ceva. Nu poți să-i dai la oameni Coltrane, de exemplu, când nu știe cu ce se mănâncă. Dar un jazz mai melodic, mai dansabil poți să-i dai, pentru început. Pe vremea aceea, navigând pe internet, tot am urmărit Ziua Internațioală a Jazzului la nivel mondial și un amic de-al meu, Tudor Vesa, a organizat deja un astfel de eveniment la Cluj, așa că l-am sunat. „Bă, ce-ar fi să facem așa ceva și la Arad?”. I-a plăcut ideea pentru că tocmai în anul acela l-a făcut și la Zalău, iar când am auzit de Zalău mi-am zis „dacă la Zalău se poate ține Ziua Internațională a Jazzului, atunci la Arad de ce să nu putem?”… și nu vreau să jignesc pe nimeni din Zalău dar, na, toți știm cum e județul Sălaj, din păcate. Așa am făcut primul Jazz Day la Arad. Prima ediție ar fi trebuit să fie în fața Primăriei, dar a plouat toată ziua și ne-am mutat la Filarmonică. Am fost 103 persoane. I-am numărat unul câte unul.

–  Cum ai ajus să cânți la pian într-o trupă? De când ai acest hobby?

– De mic copil. Tatăl meu e muzicant, tot pianist. Cântă la nunți, botezuri și cumetrii în Carei și am avut 3 ani când m-a adus la „Grădinița Muzicală”. Mai târziu m-am apucat de cântat la pian, deși sunt toboșar cu acte în regulă. Am cântat, 13 ani la rând, într-o trupă numită „Castelanii”, care anul trecut a împlinit 50 de ani de existență. E o trupă de la Clubul Elevilor, a cărei formulă merge așa, prin rotație, de la o generație la alta. După liceu „ne-am destrămat” și când m-am mutat în Cluj m-am întâlnit cu fostul basist, Arcadio, cu chitaristul Alin Ilieș (care cântă acum în FreeStay, trupa lui Florin Ristei) și cu fratele său, căruia i-am fost cândva profesor de pian, și am zis „hai că punem de-o trupă!”. Am avut o singură cântare în acea formulă și am umplut un birt din Cluj numai cu prieteni. Dar după asta eu m-am lăsat, pentru că jobul nu mi-a permis să am un hobby, iar băieții chiar o luau mega în serios și decât să-i încurc, am renunțat. După ce m-am mutat la Arad, l-am cunoscut pe Cătă Galben. Ne-a făcut cunoștință un prieten comun, știind că suntem muzicanți amândoi. Avea atunci o cântare în Boeme alături de un pianist, iar acel pianist urma să plece să lucreze în Germania. Cum ar veni, am fost la locul potrivit, la momentul potrivit, iar acum doi ani jumate m-a căutat un alt chitarist cu ideea să facem o trupă de nunți și de evenimente corporate. Am zis „de ce nu?” și așa s-a născut trupa ReChords.

– „Cu băieți de sex masculin și o fată de sex feminin”, conform descrierii de pe Facebook…

–  Exact! Văd că știi povestea :))) Văd că n-aifon! (n. red. – aluzie la acest articol și acest cântec de caterincă) 

– Nu, n-amfon 😛 … Spune-mi cum ai ajuns la radio. Mă gândesc că e și asta o pasiune… dar cum ai reușit să te impui într-un oraș în care la început nu ai cunoscut pe nimeni, apoi ai ajuns să faci tot ceea ce-ți place?

– Jobul mi-a permis să am hobby-uri, având un program fix, iar după-mesele îmi erau cam libere. Repetiții nu făceam chiar atât de des… deci cred că pur și simplu plictiseala și jazz-ul m-au adus aici. Eu am cerut doar timp de emisie să-mi fac o emisiune, care merge și acuma – „Restart Muzical”, în care am zis că timp de două ore o să difuzez o altfel de muzică. Nu numai jazz, neapărat… și funk, câteodată muzică simfonică, dar tot ce-i nou și asta în ideea să audă lumea că încă se face muzică de calitate. Deci am vrut să arăt că mai există și altceva decât shit-ul ăla care curge de peste tot și alea obligatorii de difuzat…

– Care e părerea ta despre industria radiofonică din România? Ce a fost, ce a ajuns… cum stă radioul în ziua de azi? Mai ales că se confruntă cu internetul…

– Internetul a cam distrus radiourile și televiziunea, asta trebuie să recunoaștem, dar mă bucur că, din câte am observat, oamenii revin la televizor, mai precis la televiziunile locale. Chiar și-n Cluj, unde s-a redeschis postul NCN. Oamenii sunt interesați de știri locale, de ceea ce se-ntâmplă la ei în oraș. Radiourile comerciale, în schimb, fac exact ceea ce înseamnă cuvântul „comercial”: vând muzică. Și difuzează acea muzică cât timp tu o cumperi… adică așa ar fi normal, dacă am fi o țară dezvoltată. Să ne cumpărăm muzică. Eu ascult cam toate posturile, pentru că trebuie să văd care-i trendul pieței, chiar dacă nu sunt fanul radiourilor comericale. Cred că sunt niște mașinării de făcut bani care funcționează mega-bine. Dar în anii 2000 și ceva, când încă eram la radio în Satu Mare, se punea accent pe știrile locale. La fel și în cazul televiziunilor. Mă gândesc că era și aici ProTV Arad, Antena 1 Arad… fiecare avea studiouri teritoriale. Acum văd că a dispărut acest lucru.

– Cine e realizatorul de radio pe care-l apreciez cel mai mult? Care dintre ei e un fel de model de urmat pentru tine? Din România… dar poate să fie și din Ungaria, căci mă gândesc că asculți sau la un moment dat ai ascultat și câteva posturi de dincolo de graniță. Care e diferența dintre cum se face radio la noi și la ei?

– La ora actuală îmi place extraordinar de mult de Moise Guran. El a venit cu un suflu nou în tot ceea ce înseamnă radio și televiziune. Evident că nu el a inventat această nișă, pentru că emisiuni de genul „BiziDay”, în Statele Unite, de exemplu, există în grila fiecărui post. Cât despre cum se face radio în Ungaria… am fost în țara vecină înainte de marea schimbare de la televiziunea națională maghiară, înainte de privatizare, că ei s-au privatizat, și am văzut cum se lucrează la nivel înalt, ce înseamnă să ai o echipă de profesioniști, ce înseamnă să ai departamente și, mai ales, ce înseamnă să-ți placă ceea ce faci. Radioul e ca un virus. Aici, la Arad, poți să-l dau pe Kristian Varjasi ca cel mai bun exemplu. El era pe televiziune, toată lumea așa-l știa, Kristian Varjasi de la „Pulsul Zilei”. Apoi am început să lucrăm la emisiunea în limba maghiară la radio, după care s-a făcut emisiunea în limba română, „Drive Time”. I-a plăcut mult. Eu deja știam cum e la radio, dar pentru el era ceva nou, iar dacă faci o comparație și-l asculți pe Varjasi la radio și te uiți la emisiunea lui Varjasi de la TV, care-i o emisiune cu o tematică serioasă, deja simți și-n timbrul vocii că-i parcă alt om. E ceva complet diferit cu „Drive Time”, care-i un concept al nostru, în care facem ce vrem noi și cum vrem noi. E „divertisment provincial”, așa cum am zis noi. Dar chiar dacă „Drive Time” are un format puțin mai neserios, există și aici o responsabilitate, pentru că vrei, nu vrei, la un moment dat ajungi să fii formator de opinie într-un fel. Pentru că, Doamne ferește, faci o gafă sau zici ceva care nu e în regulă și… de aia, noi ne ferim să zicem punctul nostru de vedere. Noi doar relatăm ce se întâmplă. Uite, am citit pe Special Arad… de la voi chiar cităm foarte des… sau am citit pe aradon.ro, pe digi24.ro, etc. Mai facem haz de necaz din când în când, dar până la urmă vrem să transmitem știri care chiar contează.

– Cum de nu te-ai băgat la televiziune? E aici, la o distanță de o ușă de studioul radioului…

– Uite-te cum arăt! Intru acolo și dispar toți la cât de „frumos” sunt! :)) Televiziunea nu m-a atras niciodată atât de mult precum radioul. Eu am lucrat la TV, la știri, în Satu Mare. La Pro TV. Eram redactor de știri, eram cameraman, eram pe social-politic și făceam anchete… și am făcut chestii interesante, de exemplu mi-am făcut adeverință în două zile că-s inapt de lucru, ca să demonstrez cât de ușor se poate face o ilegalitate. N-o să uit niciodată, așa-mi tremura mâna… că prima dată mi-am făcut rost de asta și după aia mă duceam și-i luam la rost cu camera pe umăr și microfonul în mână, „Na, domnu’, explicați-mi! Cum am reușit noi să facem treaba asta?”. După aia am mai făcut o altă chestie interesantă cu Poliția… era la modă în Stau Mare să se fure capacele de canalizare și am luat de la ei unul confiscat ca dovadă, m-am mânjit cu noroi să par mai credibil și cu un microfon ascuns mă duceam la fier vechi ca să vând capacul. Evident, n-aveau voie să cumpere așa ceva. În mod normal trebuiau să anunțe Poliția când venea cineva cu un astfel de capac… dar au picat în plasa mea, am făcut „o înțelegere” bună și na, asta e. Erau alte vremuri. Din păcate, acum, în România toată lumea caută WOW-ul, toată lumea caută senzaționalul, minuni. Când a apărut OTV, chiar ne uitam la el, la Dan Diaconescu, să vedem cât debitează omul ăla, deci până unde poate merge… și am râs, am făcut mișto de el cu colegii din presă din Satu Mare, dar eu am fost singurul care zicea „bă, băieți, ăsta o să ajungă președinte!”…

– Dar n-a ajuns…

– N-a ajuns, dar era cât pe ce? A creat un partid?

– A creat un partid, dar nu asta cred că a fost marea problemă, ci mai degrabă faptul că, din păcate, a cam „revoluționat” – în sensul negativ, evident – modul în care se face presă, în special televiziune în România.

– Da, dar nu poți să-i zici revoluție.

– Păi, nici nu vreau!

– El ne-a arătat că dintr-o cameră de garsonieră poți să ajungi să iei decizii într-o țară ca România.

– În fine, hai să-l lăsăm pe Dan Senzaționalescu și să revenim „în eter”! Despre care post putem spune că „face radio” în sensul adevărat al cuvântului, în România? 

– În sensul adevărat al cuvântului… și sper să-și revină, pentru că acum au cam deraiat, despre Digi putem spune că e de referință. Și ca televiziune, și ca radio.

– Digi FM sau Pro FM? Că ăsta din urmă e tot al lor, mai nou…

– Digi FM. E un radio mainstream cu multe știri și cu muzică foarte bine selecționată. Acolo se simte că au mers pe un target de vârstă 25+ spre 30 și că au țintit oamenii cu studii superioare, dar… nu știu de ce, în campanie, anul trecut, au cam deraiat de pe direcție. Înainte de Digi, tentativă bună a fost Europa FM. Dar vorbim de radiouri care sunt „adult contemporary”. Iar dintre cele comerciale, din câte știu e KissFM-ul cel mai ascultat.

– Care-i faza cu muzica necomercială pe radio? Ce șanse crezi că sunt să existe mai multe posturi precum Guerrilla sau Tanănana? Adică, ar funcționa doar dacă s-ar pompa mulți bani în astfel de posturi sau chiar există public pentru așa ceva? Câteva tentative există, dar… oare se încearcă degeaba?

– Nu știu dacă sunt în măsură să-ți dau un răspuns la chestia asta, dar… eu, în Cluj, ascultam Guerrilla, respectiv 21, dar ăla vechi…

– Păi nu mai există. E Virgin Radio acum…

– Da, dar nici 21 din ultimii ani nu mai era ceea ce a fost cândva. Dar uite, de exemplu, eu tot o întreb pe Codruța (n. red. Belean, director Kiss FM Arad), care are o emisiune la noi, la TV, când aduce la Arad Rock FM și Rock TV. Pentru că Aradul e, totuși, un oraș de „roackeri”. Se ascultă multă muzică rock și multă muzică underground, ceea ce-i foarte bine, dar… vezi? Pe mine asta mă „distrează”… sau, să zic așa, mă „șochează”, că avem cultură muzicală, dar când îi vorba să mergem la un concert, când e vorba să dăm bani pe un bilet, atunci… nu știu, ceva se întâmplă.

„E un defect național. Trebuie să terminăm cu gratuitățile”

– Dacă mai ții minte, când ne-am cunoscut în Nerv, ți-am povestit despre acest lucru și… te-am cam surprins. Acum nu cred că te mai surprinde… dar ai încercat să schimbi lucrurile. Care e concluzia, răspunsul la acest „mister”, după patru ani?

– După patru ani în Arad, răspunsul meu e… și crede-mă, am vorbit cu prieteni din Cluj și din București… îi un defect național. Trebuie să terminăm cu gratuitățile! Cultura se plătește. Iar asta ar putea fi chiar și un mesaj către administrațiile locale, care organizează tot felul de Zile ale orașului, Ziua nu știu ce, Ziua nu știu cum. Nu zic să se pună un bilet de 50 de lei… nu. Dar obișnuiește omul să plătească! Obișnuiește omul că atunci când te duci să vezi o trupă live sau o expoziție de artă, cineva a depus o muncă enormă ca să realizeze acea expoziție, acel concert sau acel festival. Îi un respect față de artist și față de organizator.

– Dacă e să vorbim, la modul teoretic, despre evenimente de o amploare mare, ce crezi că s-ar putea face în Arad? Și cum? Ai fost implicat, de exemplu, în StrArad, care eu zic că a fost o încercare frumoasă a Centrului Municipal de Cultură și în care s-au implicat mai multe ONG-uri. Crezi că s-ar putea face în Arad un festival mare de muzică? Sau nu e nicio șansă?

– După ce m-am mutat în Arad, toată lumea-mi zicea „nu mai compara Aradul cu Clujul. Termină! Cluju-i Cluj, Timișoara-i Timișoara”. Cred că noi ratăm șanse foarte mari care s-ar putea face aici, fără să ne măsurăm cu ceilalți. O să folosesc ca argument pentru asta ceva ce am auzit chiar aici, la Arad, și anume că „noi suntem satul de lângă Timișoara”. Așa se spune. OK! Hai să fim! Hai să fim prin evenimente, hai să fim prin turism, hai să recunoaștem că Timișoara-i Timișoara, dar de ce să nu lucrăm cu ei? International Jazz day în Timișoara nu se organizează, dar s-a organizat la Arad. Au venit la Jazz Day Arad, anul trecut, oameni din Hunedoara, din Timișoara, ba chiar din Oradea… dar de ce trebuie să ne luptăm? Uite, de exemplu, e acolo JazzTM. Am putea face înainte sau după o serie de concerte Jazz TM la Arad, ca un promo pentru evenimentul principal. Trebuie cumva să ne ajutăm și să ne folosim de chestia asta că Timișoara e mega-aproape, pentru că și ei pot veni la noi, așa cum mergem noi la ei. Pentru că și timișoreanul se satură la un moment dat de Timișoara. Și clujeanul se satură de Cluj. Eu zic că trebuie să ne gândim cam ce am putea face în Arad, dar trebuie să avem în vedere că nimeni nu concurează cu nimeni.

– Ai zis că și timișoreanul se satură de Timișoara, și clujeanul se satură de Cluj… tu te consideri deja arădean? Și dacă da, te-ai săturat deja de Arad?

– Am avut o schimbare radicală în viață, toamna trecută. A doua parte a anului trecut a fost foarte… cum să zic, „vulcanică”, cu mari decizii, cu mari beneficii și contrabeneficii și am făcut o analiză SWOT despre mine. Ce am în Arad, dacă aș pleca ce aș lăsa aici, dacă aș pleca altundeva de unde ar trebui să încep, ce ar trebui să fac și, cel mai important, unde m-aș duce? Evident că toți prietenii mei din Cluj trăgeau de mine să merg înapoi acolo, am prieteni în străinătate care mă-ntrebau „bă, nu te-ai săturat încă de țara aia? Hai și fă bani!”… dar după analiza asta am zis că rămân. Nu, nu m-am săturat de Arad. Eu încă văd în Arad un potențial imens și cred că o să văd tot timpul. Deci cum să-ți explic?… Ai mai organizat evenimente?

– Am fost cândva membru Arad-Clubbing, ți-am mai povestit despre asta… Era ceva similar cu ceea ce face acum ABC, doar că n-am avut un club al nostru. De ce?

– Deci… cât de mișto e când vezi că faci un lucru și apare în presă? Indiferent că-i pozitiv sau negativ articolul ăla! Când vezi că vine lumea… Mulți mă făceau nebun și la Jazz Day sau la StrArad când au văzut că sunt un fucking control freak. Adică totul trebuie să fie în jurul meu sub control, totul trebuie să meargă ca la carte. La Jazz Day, de exemplu, eu stăteam afară. N-am văzut concertele, doar înregistrările, pentru că mă uitam câți mai încap în sală, cine mai vine, cum vine, de ce vine, câți vin, dacă au mai venit… unde pot să-i bag în sală, mă uitam la oameni dacă se simt bine… deci un eveniment înseamnă foarte multă muncă și evenimentul în sine e doar începutul. Tu și după eveniment trebuie să fii prezent constant și trebuie să urmărești ce-i place omului, pentru că așa reușești să crești, pas cu pas. Asta mă ține la Arad, când văd că suntem un grup de oameni în Arad care vrem să facem ceva pentru oraș. Și nu suntem în politică băgați, nu suntem în nimic, pur și simplu vrem doar să facem ceva. Acolo-s băieții de la ABC. Acolo-s cluburile, Flex, Nerv, care tot încearcă… e acolo CitiZenitul. Uite, avem noroc acum cu Cinematograful Arta în care s-au repornit proiecțiile. Mie mi se pare că da, se poate, dar aș zice că accesul la fonduri, acolo trebuie găsit o metodă de simplificare. Din nou, dau ca exemplu Cluj, fără să compar. Dai în scris, faci proiectul, „atâta ai primit finanțare, cu restul finanțării te descurci!”. În Arad de ce nu se face așa? Unde sunt acele evenimente pentru care s-au dat finanțări? De ce ne gândim mereu că un eveniment trebuie bifat și atât? Nu! Un eveniment trebuie făcut cap-coadă. Când m-au anunțat cei de la CMCA, anul trecut, că „uite, ai buget pentru trei zile de festival, fă festival!”, am făcut un festival și m-am dedicat 100%. După cele trei zile, în următoarele două zile eu nu am mai fost bun de nimic. Și am avut în festival chiar și jazz mega greu, pe care nici eu nu-l înțeleg, dar oamenii aplaudau. Pentru asta trebuie făcute evenimentele! Să satisfaci publicul, să vezi că ai făcut un lucru bun și omul se simte bine. Totul depinde de noi… dar mai ales de public. Să mergem, să vrem să mergem la evenimente.

– Ce evenimente pregătești pe viitor?

– Nu știu, deocamdată. Idei sunt, eu doar sper să reușesc să atrag finanțare. O să vreau din toamnă să repornesc serile #Aradcanjazz, dar asta în limita timpului posibil, fiindcă acuma-mi pornesc business-ul meu și ca s-o pornesc, trebuie să mă dedic 100%. Pe lângă asta, am și radioul. La Internațional Jazz Day am pus acum pe Facebook „canceled”, adică anulat, dar asta nu înseamnă că nu poate să revină. Au mai fost cazuri în care s-a sărit un an și la case mai mari. Deci eu sper să reușim să facem. Vreau să cred că am un public căruia mă adresez. Aradul mi-a dovedit că se poate, arădenii au dovedit că da, se vrea.

Nu știu însă cum am putea să facem să mișcăm cumva societățile comerciale să se bage în finanțări. Asta e încă un punct pe care nu-l înțeleg în Arad, de ce nu funcționează, luând în considerare că, din câte știu, sponsorizările se dau jos din impozite. Adică nu-i mai dau statului acei bani, ci îi bagă la sponsorizări, în evenimente. Așa cum se întâmplă în alte orașe, gen Timișoara, Cluj, Oradea… și insist pe Oradea, pentru că acolo s-a făcut ceva ce n-a crezut nimeni că o să facă… și totul a pornit de la renovarea centrului istoric. De ce acolo s-a putut și aici nu?

– Dacă tot ai zis de Oradea, hai că… m-ai provocat pentru încă o întrebare. Ei au o cetate, care e în recondiționare, noi avem o cetate, care așteaptă de ani de zile recondiționarea. Ce s-ar putea face în Cetatea Aradului? Hai că poate vii cu idei noi!

– Nu, idei nu mai dau la nimeni! :))) Dar… mi-e frică să nu se transforme într-un kitsch. Din păcate, de asta mi-e cel mai tare frică, că o să dăm cu piciorul de cetate. Sper să nu fie acolo doar niște evenimente bifate pe hârtie, făcute doar să fie. Pentru că am văzut – datorită Jazz Day-ului și mulțumită colaboratorilor, oamenilor care m-au ajutat și au fost în spatele meu în organizare – că oameni cu potențial sunt în Arad. Oameni cu idei sunt. Numai că există și orgoliul ăla că, nah, „e ideea mea și fac cum vreau eu” și… așa cum sunt eu un control freak, pot fi și alții. E o greșeală. Trebuie să înțelegem că singur nu se poate. Trebuie să lași de la tine și trebuie să ai încredere în persoana aia care e lângă tine și care te ajută în organizarea acelui eveniment. Indiferent că vorbim despre artă, despre un festival de muzică sau orice. Oamenii cu idei și cei care cred în ceva trebuie să se unească și… fără șmecherii! Nu, frate, pentru Arad!