E unul dintre cei mai apreciați actori ai teatrului din Arad, emulând o varietate mare de personaje, însă care face istorie cu un spectacol anume, de care publicul efectiv pare să nu se mai sature. Zoltan Lovas, Zoli cum îl știu arădenii, joacă „Apropo, ați chemat pompierii?” de 25 de ani, însă de fiecare dată îi dă un aer proaspăt, cu elemente noi, irezistibile pentru toți din sală, care sunt angrenați în acțiune. Spectacolul a ajuns să fie astfel unul dintre cele mai, dacă nu chiar cel mai longeviv de pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, un real trademark, succesul fiind, după cum veți afla, anticipat încă de la premieră.

– 25 de ani de la prima reprezentație a spectacolului! Îți amintești premiera?

– Oh, da! Atât îmi e de vie amintirea zilei premierei! Am avut de fapt două zile: o avanpremieră cu colegii și cu prietenii invitați și a fost apoi premiera. Și a fost, așa, un entuziasm la avanpremieră! Țin minte că eram la poartă și erau telefoanele astea de la Romtelecom și m-a sunat Cătălin Lăpușcă, lucra la Pro fm, și mi-a zis: „Băăă, tu o să ai premieră cu piesa asta! Piesa asta o să se joace foarte mult timp!”. Țin minte, eram la poartă, zice: „Să ai baftă!”.

– Deci Lăpușcă a făcut o profeție!

– Da! Zice: „Eu simt asta!” Și niciodată nu mi-a zis chestia asta, la niciun spectacol. Mi-a zis el altele, dar mă rog. Dar am simțit spectacolul ăsta înainte de a se naște. În 2000, a fost premiera, iar în 1995 am fost cu Albulescu în Olanda, la Amsterdam, cu ceva piesă. Tocmai terminasem facultatea. Și am văzut o cămașă. Cămașa asta roșie cu buline albe, am văzut-o. Țin minte că a costat 5 guldeni. Am zis că o cumpăr pentru că eu voi face cândva un spectacol cu ea. Cred că totul e scris pe undeva… Toate se leagă. E scris, că simți lucrurile.

– Și cine a venit cu ideea să aleagă piesa? Practic, e o adaptare care deja a luat o viață proprie.

– Am plecat la București, am fost chemat să joc la Teatrul Național și la Bulandra am fost angajat acolo, în 1999, toamna, și eu nu am vrut să rămân la București, cu toate că eram distribuit în piese și m-am suspectat că nu iubesc meseria asta. Tot am vrut să vin acasă. Studentă fiind Liana Didilescu, ne-am zis „hai, să facem un spectacol!”. Și pe vremea aia, spectacolul ăsta interactiv era foarte inovator. Nu se făceau nici stand up comedy, nici genul ăsta de spectacole. Au venit oameni critici, în anul 2000, pe aici, au zis „da, mișto”. Eu m-am tot dus cu spectacolul pe la festivaluri, am tot luat premii, ca să mă laud. Dar am o vorbă: spectacolul ăsta, dacă mă întrebi, numai la morgă nu l-am jucat, vorba aia!

– Mai ai timp…

– L-am făcut și în varianta maghiară la un moment dat, nu mai știu în ce an, 2005 parcă. Țin minte că Lajos Notaros i-a dat un titlu foarte fain, era în maghiară, dar eu o să ți-l spun în limba română: „Un Hamlet în America va sări de la etajul 2 al Turnului Eiffel, pentru că acolo întotdeauna pompierii ajung la timp”. Ăsta era titlul! Așa a fost și pe afiș. Și a fost o provocare foarte faină, fiind interactiv, pentru că eu nu știu foarte bine limba maghiară. Am tocit, dar la partea cu improvizația, la un moment dat, a venit un ungur și nu știam ce mă întreabă, și am făcut ca în bancul ăla cu bideul. „Aveți bideu acasă?”,  „Hmmm- hmmm”.

– Când nu înțelegi ceva, zâmbești și aprobi vag…

– Cam așa: hmmm, hmmm.

– În toți acești ani, cu public interactiv, ai avut ceva persoane remarcabile, de care să îți amintești în sală?

– De foarte multe ori! M-a ajutat Dumnezeu, întotdeauna am avut un simț anume. De la început radiografiam sala și îmi alegeam de la început partenerii. Toată lumea mă întreabă: ei care vin pe scenă, e vorbită treaba? Nu e vorbită. E improvizație 100%, dar întotdeauna am avut un instinct să-mi aleg oameni foarte faini și mă bucur! Cea mai frumoasă întâmplare a fost când am fost invitat să joc pentru olimpicii de la Timișoara, și sala era plină cu olimpici. Acolo trebuia să relaționez și să joc și să învestesc un spectator în primarul din piesă. L-am ales pe unul, a venit pe scenă și am realizat că e surdo-mut. Primul meu instinct oribil, de om laș, a fost să îl trimit înapoi, pentru că nu știam ce să fac. Ce, mă încurcă pe mine el, aici? Nuuu. Am spus, dacă fac chestia asta sunt cel mai laș. El nu are nicio vină că este surdo-mut. Eu l-am ales, eu trebuie să mă descurc. Și vreau să spun că a ieșit un moment extraordinar. Avea un translator, eu îi spuneam translatorului, translatorul îi arăta prin semne, el făcea. A fost megafericit că a jucat. În clipa în care am terminat momentul respectiv – tot așa, cu o săptămână înainte, Dumnezeu mi-a dat clipa respectivă, să văd la televizor cum aplaudă surdo-muții, la un „Te uiți și câștigi” – și atunci am zis „Aplauze, vă rog!”. Le-am arătat cum și toată sala a ridicat mânuțele și nu aplaudă cu zgomot, ci dârdâie din mâini. A fost un moment! Și eu am plâns, și copilul respectiv. Și acum, când îmi aduc aminte, mă emoționez și mă felicit că nu am fost laș ca om și că am știut să gestionez momentul.

– Vezi, ai în tine spontaneitate. Pentru că să poți juca atâta timp un spectacol, care e în parte cu repere, fiind o adaptare, dar tot timpul vii cu ceva nou.

– Absolut. Pentru că vin spectatorii cu aptitudinile lor. Pentru mine a fost și este un exercițiu foarte bun, un antrenament foarte bun pentru actorie spectacolul ăsta. De fapt e o școală continuă. Știi cum unii se reîntorc la școli și reiau ABC-ul meseriei, spectacolul ăsta e pentru mine un fel de școală.

– E un atelier de creație.

– Da, trebuie să fii mereu atent, mereu cu antenele foarte deschise, trebuie să-mi ascult partenerul, adică spectatorul care vine pe scenă.

– Cam cât la sută din spectacol e parte de scenariu și cât e improvizație de moment?

– Are un scenariu de 6 pagini și între sunt momentele de improvizație. Adică merge, merge textul, iar acolo unde sunt personajele e improvizația.

– E cel mai longeviv spectacol din Arad, la ora actuală! Mai este vreun spectacol care să fi fost jucat atât de mult timp, fără întrerupere?

– Chiar asta discutam cu portarul, în timp ce te așteptam. Dacă mai există vreun alt spectacol. Uite, e o întrebare foarte bună, chiar nu știu dacă este fără întrerupere. Acesta a fost încontinuu. A fost doar jumătate de an când nu s-a jucat, dar îl jucam oricum. Și dacă nu îl jucam în teatru, îl jucam și în afara teatrului. Noi am mai avut un spectacol care s-a jucat din secolul trecut, mă pot lăuda, din 1999: „Anonimul venețian”. Dar l-am întrerupt. În pandemie s-a oprit, iar apoi nu s-au mai legat lucrurile.

– Cum îți explici că „Apropo, ați chemat pompierii” are totuși așa succes față de altele?

– Pentru că e foarte viu, lumea are nevoie să se manifeste. Vin, ori ca să vadă care va mai fi ales și hai să râdem de ăla, ori că așteaptă să fie el ales și să joace în spectacol. E o temă foarte ușoară. Atât de mult l-am jucat, încât copiii din ziua de azi, spectatorii tineri, nu mai știu ce e aia telegramă. Am tot încercat să adaptez, să fie un SMS, dar nu se poate adapta. Și ei nu știu ce e aia telegramă, deci atât e de vechi.

– Măcar îi faci curioși și caută apoi să înțeleagă ce e.

– Mă bucur că nu i-am dat titlul original, că piesa originală se numea „Telegrama”.

– Cine a venit cu titlul actual?

– Domnul Văran. El era director pe vremea aceea. I-am dat scriptul și i-am spus că nu știu cum să se numească show-ul ăsta. E o replică în el: „Apropo, ați chemat pompierii?”. Dar n-are nicio legătură cu tot spectacolul, însă sună foarte fain. Deci el e nașul titlului, domnul Văran. Acest spectacol a prins toți directorii teatrului, de la domnul Cornea, Văran, Oniga, eu, Iordănescu, Bogdan Costea… Acum, Bogdan zice că-i mai dăm încă 25 de ani. Nu știu, nu promit. Eu aș vrea să-l termin. Să închei capitolul cu 25 de ani, dar dacă lumea mai vrea…

– Eu cred că ne vom mai întâlni și la 50 de ani și vom mai face încă un interviu în care să recapitulăm pățanii! Mult succes îți dorim, și să rămână spectacolul în continuare nedetronat la Teatrul din Arad și nu numai!

***

Spectacolul aniversar „Apropo, ați chemat pompierii” va avea loc în data de 1 martie 2025, în Sala Mare a teatrului, de la ora 19:00, fiind primul care deschide „Săptămâna comediei”.

Citește și:

„Luna plină de teatru” continuă în februarie, în martie începe „Săptămâna Comediei” | Program